Umbre pe Soare: Povestea mea dincolo de aparențe

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în mijlocul sufrageriei. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și m-a privit ca și cum aș fi spus ceva de neiertat.

— Ce ai, Ilinca? Iar te plângi? Toată lumea are probleme, nu doar tu! — vocea ei era tăioasă, obosită, ca și cum fiecare cuvânt al meu ar fi fost o povară în plus pe umerii ei.

Așa începe povestea mea. Nu cu o zi însorită, nu cu râsete și voie bună, ci cu o ceartă care mi-a răsunat în minte luni întregi. Aveam 17 ani și simțeam că mă sufoc în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Tata era mereu la muncă sau la cârciumă, iar mama… mama era prezentă doar fizic. În rest, eram singură cu gândurile mele.

La școală, colegii mă vedeau ca pe fata veselă, mereu gata să facă o glumă sau să ajute pe cineva cu temele la română. Nimeni nu știa că, seara, stăteam cu ochii în tavan și mă întrebam dacă viața asta chiar are vreun rost. Într-o zi, după o altă ceartă acasă, am fugit la Raluca, singura mea prietenă adevărată.

— Ilinca, trebuie să vorbești cu cineva. Nu poți ține totul în tine! — mi-a spus ea, strângându-mă în brațe.

— Cui să-i spun, Ralu? Mamei? Ea nici nu mă ascultă. Tata nici nu știe câți ani am… — am oftat.

— Poate un psiholog? — a încercat ea timid.

Am râs amar. În familia noastră, psihologii erau pentru „nebuni”. Așa spunea mereu bunica: „Ce-ți trebuie ție psiholog? Pune mâna și muncește!” Dar eu nu mai puteam. Într-o noapte, am scris o scrisoare lungă pe care n-am avut curajul s-o dau nimănui. Am ascuns-o sub saltea.

A doua zi dimineață, mama a găsit-o. A intrat val-vârtej în cameră:

— Ce-i asta? Ce prostii ai scris aici? Că nu te iubește nimeni? Că vrei să dispari? Ilinca, tu realizezi ce spui?

Am simțit cum mă prăbușesc. Am început să plâng și mai tare. Mama s-a așezat lângă mine pentru prima dată după mult timp și m-a luat în brațe. Nu a spus nimic minute bune. Doar m-a ținut strâns.

— N-am știut… N-am știut că te doare atât de tare… — a șoptit ea.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat. Mama a început să mă întrebe zilnic cum mă simt. Tata a încercat și el să fie mai prezent, deși stângaci. Am mers împreună la un psiholog de la liceu. La început mi-a fost rușine. Mă gândeam că toți vor râde de mine dacă află.

Dar la cabinetul doamnei Popescu am descoperit că nu sunt singură. Că mulți adolescenți trec prin ce trec eu. Că nu e rușinos să ceri ajutor. Am început să scriu poezii despre ce simt și să le citesc la cenaclul liceului. Pentru prima dată, oamenii m-au ascultat cu adevărat.

Totuși, drumul spre vindecare nu a fost ușor. Tata a recidivat de câteva ori cu băutura. Mama a avut momente când iar s-a închis în ea însăși. Dar am învățat să vorbim despre ce ne doare, chiar dacă uneori ridicăm vocea sau plângem împreună la masă.

Într-o seară de vară, după ce am terminat liceul, stăteam toți trei pe balconul mic și priveam luminile orașului.

— Ilinca, știi… îmi pare rău că n-am fost acolo când ai avut nevoie — a spus tata, cu voce tremurată.

— Și eu îmi pare rău că n-am știut să-ți spun ce simt — i-am răspuns.

Mama ne-a luat mâinile și le-a strâns între ale ei.

— Suntem o familie. Chiar dacă nu suntem perfecți.

Acum sunt studentă la Psihologie și vreau să-i ajut pe alții să nu se simtă singuri așa cum m-am simțit eu. Încerc să vorbesc deschis despre depresie și anxietate oriunde pot: la facultate, pe rețelele sociale, la întâlnirile cu prietenii.

Dar uneori mă întreb: câți copii ca mine mai stau încă tăcuți în camerele lor, sperând ca cineva să-i audă? Câți părinți aleg să ignore semnele doar pentru că „așa se face la noi”? Oare când vom învăța să ne ascultăm unii pe alții cu adevărat?