Umbre peste casa copilăriei mele

— Ce caută oamenii ăștia aici? am șoptit, cu mâna tremurând pe clanța ușii. Mirosul de cafea arsă și râsetele străine se revărsau din sufrageria unde, cu ani în urmă, tata îmi aranja părul înainte de școală. Am pășit peste prag, simțind cum inima mi se strânge. Pe canapea, trei bărbați necunoscuți și o femeie cu părul vopsit blond deschis răsfoiau acte și vorbeau tare, ca și cum ar fi fost la ei acasă.

— Bună ziua? am spus, încercând să-mi ascund vocea tremurată. Femeia s-a întors spre mine cu un zâmbet fals.

— Tu trebuie să fii Irina, nu-i așa? Sunt Camelia, prietena lui Radu.

Radu. Fratele meu mai mare, cel care nu mi-a răspuns la telefon de două săptămâni. Am simțit cum furia îmi urcă în obraji.

— Ce se întâmplă aici? De ce sunteți în casa părinților mei?

Unul dintre bărbați a ridicat din umeri, iar Camelia a zâmbit larg:

— Radu ne-a spus că putem veni să vedem casa. Ne gândim să o cumpărăm.

M-am uitat la ea ca la o fantomă. Casa asta nu era de vânzare. Era singurul lucru care ne mai lega pe mine și pe Radu după moartea părinților. Am simțit cum tot ce știam despre familie se prăbușește.

— Nu aveți ce căuta aici! am izbucnit. Ieșiți afară!

Camelia a ridicat din sprâncene, dar s-a ridicat încet, făcând semn celorlalți să o urmeze. În timp ce ieșeau, unul dintre bărbați a murmurat:

— Să ne anunțați dacă vă răzgândiți.

Am rămas singură în mijlocul sufrageriei, cu genunchii moi. Am privit masa plină de acte: contracte de vânzare-cumpărare, schițe ale casei, chiar și o listă cu prețuri. Mâinile îmi tremurau când am ridicat telefonul să-l sun pe Radu.

— Ce-ai făcut? am urlat când mi-a răspuns, după minute lungi de așteptare.

— Irina, ascultă-mă… Nu e ce crezi…

— Ai adus străini în casa părinților noștri! Ai vrut să o vinzi fără să mă întrebi!

A tăcut câteva secunde, apoi a oftat:

— Nu mai avem bani, Irina. Eu… am datorii mari. Și tu știi că nu mai putem întreține casa asta.

— Nu ai avut dreptul! am spus printre dinți. Era și casa mea!

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe podea, plângând ca un copil. Amintirile au început să curgă: mama care făcea cozonaci de Crăciun, tata care mă legăna când aveam coșmaruri, serile când stăteam toți trei la masă și râdeam de glumele lui Radu. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese fratele meu să-mi trădeze încrederea?

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu el față în față. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Radu era schimbat: cearcăne adânci sub ochi, barba neîngrijită, privirea pierdută.

— Irina, nu vreau să ne certăm. Dar nu mai pot… Sunt dator vândut la bancă. Dacă nu vând casa, o pierdem oricum.

— Și nu te-ai gândit să-mi spui? Să găsim o soluție împreună?

A dat din umeri, rușinat:

— N-am vrut să te împovărez. Știu că ai și tu problemele tale…

Am simțit un val de furie și neputință. Da, aveam probleme: salariu mic la școală, chirie scumpă în București, relație eșuată cu Vlad care mă lăsase fără explicații. Dar casa asta era tot ce-mi mai rămânea din copilărie.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin camerele goale ale casei părintești, atingând pereții ca și cum aș fi putut absorbi amintirile în piele. Am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la mama: „Aveți grijă unul de altul. Casa asta e doar un loc; familia sunteți voi.”

M-am prăbușit pe patul vechi și am plâns până dimineața. Dar când m-am trezit, am știut ce trebuie să fac.

Am început să caut soluții: am vorbit cu banca despre restructurarea datoriei lui Radu, am pus anunțuri pentru a închiria camerele studenților din oraș, am cerut ajutor prietenilor pentru renovări minore. Am muncit zi și noapte, iar Radu a început să vină și el să mă ajute. Încet-încet, casa s-a umplut din nou de viață: studenți gălăgioși în bucătărie, miros de cafea proaspătă dimineața, râsete pe holuri.

Nu a fost ușor. Au fost zile când m-am certat cu Radu până la lacrimi; zile când am vrut să renunț și să plec departe de tot ce mă durea. Dar ceva m-a ținut acolo: dorința de a păstra vie o parte din trecutul nostru și speranța că putem repara ceea ce s-a rupt între noi.

Astăzi stau pe veranda casei copilăriei mele și privesc apusul peste grădina unde alergam desculță vara. Radu stă lângă mine, tăcut dar prezent. Nu mai suntem copiii care se certau pentru jucării; suntem doi adulți care au învățat cât de greu e să ierți și să mergi mai departe.

Mă întreb uneori: cât valorează cu adevărat o casă? E doar ziduri și acoperiș sau e tot ce ne leagă de cei pe care îi iubim? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu — dar știu sigur că lupta pentru amintiri merită orice sacrificiu.