Umbre peste dreptate: Povestea mea dintr-un oraș mic

— Nu aveți voie să-mi cereți buletinul fără motiv! am spus, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă, în fața agentului Popescu. Era o după-amiază sufocantă de iunie, iar soarele bătea nemilos peste trotuarul din fața liceului. Prietenii mei, Radu și Ioana, se uitau speriați la mine, iar trecătorii încetineau pasul, curioși de ce un adolescent se ceartă cu un polițist.

Agentul Popescu, cu mustața lui groasă și ochii mici, m-a privit de sus, încercând să mă intimideze. — Ascultă, băiete, aici eu pun întrebările. Dă-mi buletinul!

— Conform legii 218/2002, articolul 31, trebuie să-mi spuneți motivul legitim pentru care mă legitimați. Nu am făcut nimic greșit.

Pentru o clipă, a rămas fără replică. Lângă el, colega lui, agenta Dobre, părea și mai iritată. — Nu te mai da deștept! Dacă nu cooperezi, te ducem la secție!

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Nu era prima dată când vedeam poliția abuzând de putere în cartierul nostru din Ploiești. Cu două săptămâni înainte, o fată pe nume Cătălina fusese bruscată de doi agenți pentru că filma cu telefonul o altercație în parc. Nimeni nu a intervenit atunci. Nici măcar eu.

Acum însă, nu mai puteam să tac. Poate pentru că tata fusese mereu un om drept, chiar dacă viața îl făcuse să fie dur. Poate pentru că mama mă învățase să nu las pe nimeni să mă calce în picioare. Sau poate pentru că eram sătul să văd cum frica ne ține pe toți captivi.

— Lăsați-l în pace! a strigat Ioana, cu lacrimi în ochi. Nu a făcut nimic!

Agentul Popescu a pufnit disprețuitor și a făcut semn cu mâna. — Hai, plecați acasă! Dar să știți că vă ținem minte!

Am plecat cu pași repezi, dar tremuram tot. Radu m-a tras de mânecă. — Ești nebun? Dacă vin după tine acasă?

— Nu-mi pasă! Nu mai pot să tac!

Acasă însă, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Tata m-a așteptat în bucătărie, cu fața încruntată.

— Ce ai făcut iar? M-a sunat vecinul Costel că te-ai certat cu poliția! Vrei să ne faci de râs?

— Tată, doar mi-am apărat drepturile! Nu aveau voie să mă legitimeze fără motiv!

— Drepturi? În țara asta? Tu nu vezi că aici cine are uniforma are și dreptatea? Lasă prostiile astea! Vrei să ajungi ca unchi-tu la pușcărie?

M-am ridicat brusc de la masă.

— Nu vreau să trăiesc cu frică! Dacă toți am tăcea, n-ar mai exista niciun drept!

Mama a încercat să mă liniștească.

— Lasă-l, Gheorghe… E copilul nostru, dar are dreptate. Și eu am pățit la fel când eram tânără.

Tata a oftat adânc și a ieșit din cameră. Am rămas singur cu gândurile mele și cu o furie mocnită care nu-mi dădea pace.

A doua zi la școală, colegii mă priveau ca pe un erou sau ca pe un nebun. Unii mă felicitau pe ascuns; alții îmi spuneau că am fost inconștient.

În pauza mare, Cătălina s-a apropiat de mine.

— Mulțumesc că ai avut curajul pe care eu nu l-am avut atunci. M-au amenințat că dacă mai filmez ceva, îmi fac dosar penal.

— Nu e normal ce ni se întâmplă… Trebuie să facem ceva!

Am început să ne adunăm câțiva tineri care voiau schimbare: am scris petiții, am vorbit cu profesori deschiși la minte, am încercat să organizăm o întâlnire cu primarul. Dar peste tot ne loveam de ziduri.

Într-o seară, când mă întorceam acasă, am simțit că cineva mă urmărește. Pe strada pustie, agentul Popescu m-a oprit din nou.

— Ascultă-mă bine: dacă mai faci valuri, o să-ți pară rău! Ai familie… gândește-te la ei!

Mi-a fost frică. Pentru prima dată am simțit ce înseamnă adevărata amenințare. Am vrut să renunț.

Dar când am ajuns acasă și am văzut-o pe mama plângând în bucătărie pentru că primise un telefon anonim care o avertiza „să-și țină copilul în frâu”, am știut că nu pot da înapoi.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și m-am întrebat: cât valorează liniștea unei familii? Merită sacrificată pentru o luptă pe care poate n-o voi câștiga niciodată?

A doua zi am mers la liceu cu capul sus. Am vorbit deschis în fața clasei despre ce mi s-a întâmplat și despre ce i s-a întâmplat Cătălinei. Unii profesori au încercat să mă oprească; alții m-au susținut discret.

În scurt timp, povestea noastră a ajuns la un ziar local. Au venit reporteri, s-au făcut anchete interne la poliție (de ochii lumii), dar nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Doar că acum eram „băiatul-problemă” din cartier.

Tata nu mi-a mai vorbit două săptămâni. Mama era mereu îngrijorată. Prietenii mei au început să se ferească de mine.

Dar într-o zi, o bătrână pe care n-o cunoșteam m-a oprit pe stradă.

— Să nu te schimbi niciodată! Dacă ar fi mai mulți ca tine, poate copiii mei n-ar fi plecat din țară…

Am zâmbit trist și am mers mai departe.

Acum stau la fereastră și privesc orașul adormit. Mă întreb: oare merită să lupți pentru dreptate într-o lume care pare că nu vrea să se schimbe? Sau poate tocmai asta e datoria noastră — să fim scânteia care aprinde focul schimbării?