Umbre peste leagăn: Povestea unei mame între încredere și teamă

— Nu pot să cred ce văd… Nu pot… Maria, ce faci?!

Vocea mi se frânge în gât, deși sunt singură în bucătărie, cu telefonul strâns în palmă. Pe ecranul aplicației de monitorizare, văd imaginea tremurată a soacrei mele, Maria, stând lângă pătuțul Ilincăi. Îi cântă încet, dar nu e cântecul de leagăn pe care îl știu din copilărie. E o melodie ciudată, cu versuri pe care nu le recunosc, aproape șoptite, cuvinte care par mai degrabă incantații decât alinări. Dar nu asta mă sperie cel mai tare. Ci felul în care Maria îi atinge fruntea Ilincăi cu degetele, desenând semne ciudate, ca niște cruci și cercuri, apoi îi pune pe piept un săculeț mic din pânză roșie.

Mă simt paralizată. Îmi vine să fug acasă, dar sunt la serviciu, la etajul șapte al unei clădiri din centrul Bucureștiului. În jurul meu, colegii tastează, râd, trăiesc vieți normale. Eu simt că mă prăbușesc. Îmi sun soțul, Vlad, cu mâinile tremurânde.

— Vlad, trebuie să vii acasă! Acum! E ceva ciudat cu mama ta și Ilinca!

— Ce s-a întâmplat? E totul bine?

— Nu știu… Nu cred! Uită-te pe monitor! Te rog!

Închid și încerc să respir. Mă gândesc la toate momentele când am lăsat-o pe Ilinca cu Maria. La cât de recunoscătoare eram că am ajutor. Dar acum… Ce face ea acolo? Ce sunt semnele acelea?

Seara, când ajung acasă, Vlad mă așteaptă cu fața palidă.

— Am văzut și eu… Nu știu ce să cred. Mama zice că sunt prostii de-ale tale.

Maria stă la masă, cu ochii reci.

— Elena, nu ai dreptul să mă spionezi! E copilul familiei noastre! Eu știu ce fac!

— Ce faci? Ce era săculețul acela? Ce semne îi făceai pe frunte?

Maria oftează adânc.

— Sunt obiceiuri vechi din satul meu. Așa se apără copiii de deochi și de rele. Așa am crescut și eu copiii! Nu ai încredere în mine?

Mă uit la Vlad. El evită privirea mea.

— Mama, trebuia să ne spui! Nu poți face lucruri ascunse cu Ilinca!

Maria izbucnește:

— Voi, tinerii de azi, nu mai credeți în nimic! Numai telefoane și camere peste tot! Unde e respectul pentru familie?

Simt cum furia și frica se amestecă în mine. Nu e vorba doar de superstiții. E vorba că nu am știut nimic. Că cineva a făcut ceva ciudat cu copilul meu fără să mă întrebe.

În zilele următoare, atmosfera devine irespirabilă. Vlad încearcă să fie mediator.

— Elena, mama nu a vrut rău. Poate exagerezi…

— Vlad, nu e vorba doar de rău sau bine. E vorba că nu am fost întrebată! Că nu știu ce i se întâmplă copilului meu!

Maria nu mai vorbește cu mine decât strictul necesar. O aud plângând într-o noapte în camera ei.

— Am vrut doar să o protejez… Să nu pățească ce am pățit eu…

Îmi amintesc poveștile ei despre copilăria grea din Moldova, despre boli și superstiții. Poate că pentru ea asta e dragoste. Dar pentru mine e trădare.

La grădiniță, educatoarea mă întreabă dacă Ilinca are alergii la plante sau la ceva anume.

— De ce întrebați?

— Am găsit urme de plante uscate în buzunarul rochiței ei…

Simt un nod în gât. Maria continuă ritualurile fără să știm.

Într-o seară, o găsesc pe Ilinca cu un fir roșu legat la mână.

— Cine ți-a pus brățara asta?

— Bunica… Zice că mă apără de oameni răi…

Nu mai pot suporta. O confrunt pe Maria direct.

— Te rog să nu-i mai faci nimic Ilincăi fără să ne spui! Dacă nu poți respecta asta, nu mai ai voie să rămâi singură cu ea!

Maria plânge iar.

— Voi nu înțelegeți… Eu doar vreau binele ei…

Vlad e prins la mijloc. Familia noastră se destramă încet sub greutatea neîncrederii.

Într-o zi, primesc un mesaj de la mama mea:

— Elena, ai grijă cum gestionezi situația. S-ar putea ca Maria să sufere mai mult decât crezi…

Mă gândesc la toate mamele care au trecut prin conflicte cu soacrele lor. La cât de greu e să trasezi limite fără să rănești. La cât de greu e să fii mamă când fiecare decizie pare greșită pentru cineva.

Într-o noapte târzie, stau lângă pătuțul Ilincăi și o privesc cum doarme liniștită. Mă întreb dacă am făcut bine să intervin atât de brutal sau dacă ar fi trebuit să încerc să înțeleg mai mult înainte să judec.

Oare cât de mult trebuie să ne protejăm copiii și cât de mult trebuie să acceptăm tradițiile celor dragi? Unde se termină dragostea și începe controlul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?