Umbre peste leagăn: Povestea unei nașteri și a unei familii sfâșiate

— Nu, nu vreau să intri! Am spus-o răspicat, cu vocea tremurândă, în timp ce asistenta mă privea nedumerită, iar soțul meu, Vlad, încerca să mă liniștească. Mă aflam pe patul de spital, cu perfuzia în mână și contracțiile care mă sfâșiau dinăuntru. În jurul meu, totul părea să se prăbușească, iar singurul lucru pe care mi-l doream era să-mi văd mama intrând pe ușă, să-mi țină mâna și să-mi spună că totul va fi bine.

Dar mama nu era acolo. În schimb, în fața ușii stătea soacra mea, doamna Mariana, cu privirea ei severă și cu brațele încrucișate. — Hannah, nu e momentul să faci mofturi! Eu sunt aici să te ajut! a spus ea, cu vocea ei tăioasă, de parcă ar fi fost o comandantă de oaste. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să fiu singură cu ea. Nu voiam să-mi aduc copilul pe lume sub privirea ei critică, sub presiunea pe care mereu o simțisem de când intrasem în familia lor.

Totul începuse cu câteva luni înainte, când am aflat că sunt însărcinată pentru a treia oară. Vlad și cu mine am decis că la această naștere vreau să fie și mama mea prezentă, nu doar el sau soacra mea, cum fusese la ceilalți copii. Mama e blândă, caldă, mă înțelege fără cuvinte. Dar Mariana… Mariana nu știe decât să comande, să critice, să-și impună voința.

Am discutat cu Vlad: — Te rog, vreau ca mama să fie lângă mine la naștere. Mariana poate veni după. El a dat din umeri: — Știi cum e mama… Dacă nu e prima acolo, se supără. Dar am insistat. Pentru prima dată în viață, am simțit că trebuie să pun piciorul în prag.

Ziua cea mare a venit mai repede decât ne așteptam. Contracțiile au început la 4 dimineața. Vlad m-a dus la spital în grabă. Mama urma să vină cu trenul din Bacău și să ajungă la timp pentru naștere. Dar când am ajuns la maternitate, Mariana era deja acolo. — Am venit să fiu sigură că totul merge bine! a spus ea zâmbind forțat.

Am încercat să-i explic: — Mama mea trebuie să ajungă… Aș vrea ca ea să fie cu mine în sală. Dar Mariana s-a făcut că nu aude. — Eu sunt aici deja! Și apoi, ce poate face mama ta mai bine decât mine? Eu am trecut prin trei nașteri!

M-am simțit mică și neputincioasă. Vlad părea prins la mijloc. — Mamă, poate ar fi bine să… Dar Mariana l-a întrerupt: — Vlad, nu te băga! Hannah are nevoie de o femeie puternică lângă ea acum!

Contracțiile se intensificau. Simțeam că mă sufoc între durerile fizice și cele sufletești. Îmi doream atât de mult ca mama să fie acolo… Am sunat-o disperată: — Mamă, unde ești? — Sunt pe drum, draga mea! Mai am puțin! Dar trenul avea întârziere.

În acel moment, asistenta a venit: — Cine rămâne cu dumneavoastră în sală? Trebuie să decidem acum. Am privit-o pe Mariana. Ochii ei erau reci, hotărâți. Am simțit furie și frustrare crescând în mine. — Nu vreau să rămână nimeni dacă nu e mama! am spus printre lacrimi.

Mariana s-a înroșit la față: — Cum adică? Eu am venit aici pentru tine! Să-ți fie rușine! Vlad încerca să mă liniștească: — Hannah, hai să nu facem scandal… Dar nu mai puteam suporta presiunea.

— Nu vreau! Nu vreau să fii aici! Nu vreau să mă privești cum sufăr! Nu vreau să-mi spui ce să fac! Vreau doar pe mama! am țipat din toți rărunchii.

Mariana a ieșit trântind ușa. Vlad a rămas nemișcat lângă patul meu, cu ochii în pământ.

Nașterea a fost grea. Mama a ajuns prea târziu ca să intre în sală. Am născut singură, cu asistentele lângă mine și cu un gol imens în suflet. Când mi-am ținut fetița în brațe pentru prima dată, am plâns de bucurie și de tristețe în același timp.

După aceea, relația cu Mariana s-a răcit complet. Nu mi-a vorbit luni de zile. Vlad era prins între noi două și nu știa cui să-i dea dreptate. Mama mea încerca să mă liniștească: — Las-o, mamă… O să-i treacă… Dar eu știam că rana rămâne.

Au trecut luni de zile până când Mariana a venit să-și vadă nepoata. A privit-o rece și a spus doar: — Sănătate să aibă… Apoi s-a întors spre mine: — Să știi că nu te voi ierta niciodată pentru ce mi-ai făcut!

Am rămas cu un gust amar și cu întrebarea dacă am procedat corect sau nu. Poate că ar fi trebuit să cedez încă o dată pentru liniștea familiei… Dar cât de mult trebuie o femeie să renunțe la sine pentru ceilalți?

Uneori mă uit la fetița mea și mă întreb: Oare va trebui și ea într-o zi să-și apere dreptul la liniște împotriva celor care cred că știu mai bine ce-i trebuie? Sau va avea curajul să spună „nu”, chiar dacă doare?