Umbre peste masa de duminică

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să-l văd pe Vlad alergând prin casă, răsturnând totul, țipând și făcându-i pe toți să se simtă stânjeniți! Nu e vina lui, știu, dar nici nu pot să mă prefac că totul e normal!

Vocea mea tremura, iar Sorin, soțul meu, mă privea peste ochelari cu acea răbdare obosită pe care o avea doar după treizeci și cinci de ani de căsnicie. Era sâmbătă seara, cu o zi înainte de aniversarea fiicei noastre, Andreea. Împlinea treizeci și cinci de ani și, pentru prima dată după mult timp, urma să ne strângem toată familia la noi acasă, în Pitești. Trei camere, două băi și un living care părea din ce în ce mai mic pe măsură ce lista invitaților creștea.

— Haide, Hailey, e nepotul tău. Nu poți să-i ceri lui Andreea să nu-l aducă pe Vlad doar pentru că e… mai dificil.

M-am uitat la el cu ochii umezi. Știam că are dreptate. Dar nu era doar despre Vlad. Era despre mine. Despre cum mă simțeam vinovată că nu pot să-mi iubesc nepotul așa cum ar trebui. Vlad avea opt ani și fusese diagnosticat cu tulburare de spectru autist la patru ani. De atunci, fiecare întâlnire de familie era un test de răbdare și acceptare. Pentru mine, cel puțin.

— Nu vreau să stric ziua Andreei… dar nici nu vreau să văd iar privirile acelea din partea lui Radu și a soției lui, când Vlad începe să țipe sau să arunce cu jucării. Și mama ta… știi bine că nu are răbdare deloc.

Sorin a oftat și a dat din cap.

— O să vorbesc eu cu Andreea. Poate găsim o soluție…

Dar nu am găsit. Duminică dimineața, casa mirosea a cozonac și friptură de porc. Am aranjat masa cu fața de masă albă, am pus farfuriile bune și am încercat să ignor nodul din stomac. Andreea a sosit prima, împreună cu Vlad și soțul ei, Mihai. Vlad a intrat val-vârtej, cu ochii mari și agitați, deja bombănind ceva despre trenuri.

— Bună, mama! La mulți ani mie! — a glumit Andreea, încercând să destindă atmosfera.

Am îmbrățișat-o strâns. M-am uitat la Vlad și i-am zâmbit forțat.

— Bună, Vlad! Ce faci?

El nu mi-a răspuns. S-a repezit direct spre raftul cu bibelouri și a început să le mute de colo-colo. Mihai l-a urmărit cu privirea obosită.

— Încercăm să-l ținem ocupat… — mi-a șoptit Andreea. — Dar azi e agitat. A avut o săptămână grea la școală.

Au început să sosească ceilalți: Radu, fratele Andreei, cu soția lui, Ioana, și cei doi copii cuminți ca niște îngerași; mama lui Sorin, doamna Viorica, mereu pusă pe criticat; verișoara mea Lidia cu soțul ei. Casa s-a umplut de voci și râsete stinse.

La masă, Vlad nu a vrut să stea jos. A început să bată cu lingura în masă, apoi a aruncat cu o bucată de pâine spre Ioana. Radu s-a încruntat.

— Andreea, nu poți să-l ții puțin în frâu? — a spus el printre dinți.

Andreea s-a ridicat brusc.

— Dacă ai tu o soluție magică, te rog! — i-a răspuns ea tăios.

Tensiunea plutea în aer ca un nor gros. Doamna Viorica a început să murmure:

— Pe vremea mea copiii nu făceau așa…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon sub pretextul că trebuie să aerisesc.

Acolo m-a găsit Andreea după câteva minute. Avea ochii roșii.

— Mamă… știu că e greu. Dar e copilul meu! Și eu sunt obosită… Mă simt vinovată în fiecare zi că nu pot face mai mult pentru el. Dar dacă nici aici nu suntem primiți… unde să mergem?

Am simțit cum mi se rupe inima. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Îmi pare rău… Nu știu cum să fac față la toate astea. Mă simt neputincioasă…

— Și eu la fel — mi-a răspuns ea încet.

În living se auzeau țipetele lui Vlad și vocile ridicate ale celorlalți. Am știut atunci că masa noastră de familie nu va mai fi niciodată ca înainte. Dar poate nici nu trebuie să fie.

Seara târziu, după ce toți au plecat și casa era din nou liniștită, am stat pe canapea privind la jucăriile uitate ale lui Vlad pe covor.

M-am întrebat: Oare cât de mult trebuie să ne schimbăm noi pentru a-i accepta pe cei dragi exact așa cum sunt? Și câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru liniștea unei familii?