Umbrele din casa noastră: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul printre secrete

— Doamnă, vă rog, deschideți! E urgent, e despre Vlad!
Vocea tremurată, aproape spartă de plâns, răsună dincolo de ușa apartamentului nostru de la etajul patru. E trecut de ora zece seara, plouă cu găleata, iar blocul nostru din cartierul Militari e scufundat în liniștea apăsătoare a unei nopți de toamnă. Mă uit la soțul meu, Doru, care ridică din umeri, la fel de nedumerit ca mine. Deschid ușa cu inima bătându-mi nebunește. În fața mea stă o fată udă leoarcă, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. — Sunt Irina, iubita lui Vlad… Vlad nu mai răspunde la telefon de două zile. Nu știu unde e. Vă rog, ajutați-mă!

Mă uit la ea ca la o străină. Vlad, fiul meu, are o iubită? Nu ne-a spus niciodată nimic. Îi fac semn să intre, îi dau un prosop și o cană cu ceai. Doru se retrage în dormitor, bombănind că „iar ne trezim cu necazuri pe cap”. Irina începe să povestească printre suspine: — Vlad mi-a zis că are probleme, că nu poate vorbi cu nimeni din familie. Mi-a lăsat un mesaj ciudat, apoi… nimic. Nu mai răspunde la telefon, nu e la facultate, nici la prieteni. Am fost la poliție, dar mi-au zis să aștept, că poate s-a dus undeva de capul lui.

Îmi simt stomacul strâns. Cum adică „nu poate vorbi cu nimeni din familie”? Ce probleme? Vlad e băiatul nostru cuminte, student la Politehnică, mereu cu capul pe umeri. Sau cel puțin așa am crezut. Îmi amintesc ultimele săptămâni: mesele luate în tăcere, privirile lui furișe, ușa trântită la plecare. — De ce nu ne-ai spus nimic despre tine? — îl întrebasem într-o seară, dar el doar ridicase din umeri: — Nu contează, mamă, sunt obosit.

Irina scoate din geantă telefonul și îmi arată ultimul mesaj de la Vlad: „Dacă nu mă mai vezi, să nu mă cauți. Nu vreau să vă fac rău.” Mă prăbușesc pe canapea, cu capul în mâini. Doru iese din dormitor, se uită la noi și oftează: — O fi vreo prostie de-a lui, să ne atragă atenția. Mereu a fost prea sensibil.

Dar eu simt că nu e o simplă criză adolescentină. Îmi amintesc de tata, de felul în care ne-a crescut: „Băieții nu plâng, nu se plâng, nu cer ajutor.” Poate că și Vlad a învățat să tacă, să ascundă totul sub preș. Irina începe să plângă din nou: — Doamnă, Vlad era foarte stresat. Zicea că nu vrea să vă dezamăgească, că nu poate să vă spună adevărul. Dar nu mi-a spus nici mie totul…

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă uit la pozele cu Vlad mic, la diplomele lui de la olimpiade, la carnetul de note. Îmi dau seama că nu știu nimic despre el, despre ce simte, ce visează, ce îl doare. Dimineața, Irina pleacă, promițând că mă ține la curent. Doru insistă să nu ne agităm: — O să apară, o să vezi. Dar eu nu pot sta degeaba. Sun la prietenii lui, la colegii de la facultate. Nimeni nu știe nimic. Unii spun că Vlad părea abătut, că lipsea tot mai des de la cursuri.

Încep să caut prin camera lui. Găsesc un jurnal, ascuns sub saltea. Mâinile îmi tremură când îl deschid. Primele pagini sunt pline de desene, apoi încep să citesc: „Nu pot să le spun adevărul. Nu pot să-i dezamăgesc. Mă simt prins între două lumi. Nu vreau să fiu inginer, nu vreau să trăiesc viața pe care o vor ei pentru mine. Vreau să pictez, să creez, să fiu liber. Dar dacă le spun, o să mă urască?”

Mă prăbușesc pe podea, cu jurnalul la piept. Cum de nu am văzut nimic? Cum de nu am știut că Vlad nu vrea să fie ca noi, că visează la altceva? Îmi amintesc de certurile cu Doru: — Să nu-l lași să-și piardă vremea cu prostii! Să învețe, să aibă o meserie! — Dar, Doru, poate nu vrea… — Nu contează ce vrea! Noi știm mai bine!

În zilele care urmează, Irina și cu mine mergem la poliție, la spitale, la prieteni. Doru refuză să vină: — Nu vreau să mă fac de râs. O să apară, o să vezi. Dar eu simt că Vlad nu va mai fi niciodată același, chiar dacă se întoarce. Într-o seară, Irina mă sună: — Am găsit un bilet de tren pe numele lui Vlad, spre Cluj. Poate a fugit acolo, la un prieten pictor. Mă urc în primul tren spre Cluj, cu inima cât un purice. Pe drum, mă gândesc la toate momentele în care l-am certat, în care i-am spus că „nu e bine”, că „nu se face așa”. Mă simt vinovată, mică, neputincioasă.

Ajunsă la Cluj, îl găsesc pe Vlad într-o garsonieră mică, plină de pânze și culori. E slab, obosit, dar ochii îi strălucesc altfel. — Mamă, de ce ai venit? — Pentru că te iubesc, Vlad. Și pentru că vreau să știu cine ești cu adevărat. Vlad izbucnește în plâns, iar eu îl strâng în brațe. — Mi-a fost frică să vă spun. Mi-a fost frică să nu mă mai iubiți dacă nu sunt așa cum vreți voi. — Vlad, te iubesc orice ai fi. Dar îmi pare rău că nu ți-am spus asta mai devreme.

Ne întoarcem acasă împreună, dar nimic nu mai e la fel. Doru nu vorbește cu el săptămâni întregi. Familia noastră e spartă, plină de tăceri și resentimente. Dar încerc să repar, să ascult, să nu mai judec. Vlad începe să picteze, să expună, să trăiască așa cum simte. Eu învăț să fiu mamă din nou, să nu mai cer, ci să ofer. Să nu mai impun, ci să înțeleg.

Mă uit la Vlad și mă întreb: Oare câți copii trăiesc vieți care nu le aparțin, doar ca să nu-și rănească părinții? Oare câți părinți nu-și cunosc cu adevărat copiii, pentru că nu au curajul să-i asculte? Poate că adevărul doare, dar minciuna ucide încet, în fiecare zi.