Umbrele din jurul moștenirii: Povestea unei mame între dragoste și suspiciune

— Mamă, ai luat pastilele azi? Ai mâncat ceva cald? — vocea Ioanei răsună în telefon, prea dulce, prea insistentă. E a treia zi la rând când mă sună la aceeași oră, cu aceleași întrebări. Închid ochii și încerc să-mi amintesc când a fost ultima dată când am simțit că mă întreabă ceva din suflet, nu din obligație.

Stau pe canapeaua veche din sufragerie, cu mâinile strânse în poală. Pe masă, lângă ceaiul răcit, zace testamentul pe care l-am scris cu câteva luni în urmă, după ce am avut acea criză de inimă. De atunci, parcă totul s-a schimbat. Copiii mei, Ioana și Radu, au început să mă caute mai des. Prea des. Prea brusc.

— Mamă, să nu uiți să-ți faci analizele! — îmi spune și Radu, la doar câteva minute după ce am închis cu Ioana. — Știi că dacă ai nevoie de ceva, eu sunt aici. Orice, mamă, orice.

Mă uit la telefon și simt un nod în gât. Unde erau toți anii aceia când îi sunam și nu răspundeau? Când îi rugam să vină la mine de sărbători și aveau mereu altceva de făcut? Acum, dintr-odată, sănătatea mea e prioritatea lor.

Într-o seară, nu mai rezist și îi spun surorii mele, Elena:

— Parcă nu mai știu cine sunt copiii mei. Parcă nu-i mai recunosc. Mă simt ca o bătrână care trebuie păzită pentru că are ceva de lăsat în urmă.

Elena oftează și mă privește cu blândețe:

— Maria, poate chiar le pasă. Poate s-au maturizat. Dar dacă simți că ceva nu e în regulă… vorbește cu ei.

Dar cum să le spun? Cum să-mi acuz propriii copii că ar sta cu ochii pe mine doar pentru moștenire?

Într-o duminică, îi chem pe amândoi la masă. Ioana vine cu soțul ei, Mihai, iar Radu singur, ca de obicei. Atmosfera e tensionată încă de la început. Ioana se uită la mine cu ochi umezi:

— Mamă, ar trebui să te gândești să te muți la noi. Ești singură aici…

Radu intervine:

— Sau poate la mine. Am loc destul.

Îi privesc pe rând și simt cum îmi tremură mâinile pe fața de masă:

— De ce acum? De ce toată grija asta bruscă?

Ioana se fâstâcește:

— Mamă, nu fi nedreaptă… Ești tot ce avem.

Radu oftează:

— Știi că te iubim.

Dar nu pot să nu observ cum Mihai aruncă o privire scurtă spre biroul unde țin actele casei. Și cum Ioana evită să mă privească în ochi.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă și mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru ei: nopțile nedormite când erau mici, banii strânși pentru facultate, vacanțele ratate ca să le pot cumpăra haine noi. Și acum… acum mă simt ca o pradă.

A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la Ioana: „Mamă, ai nevoie de ceva de la farmacie?”

Mâinile îmi tremură când răspund: „Nu, mulțumesc.”

Merg la cimitir să-i vorbesc lui Gheorghe, soțul meu plecat prea devreme:

— Ce-ai face tu dacă ai fi aici? Cum ai ști dacă dragostea lor e adevărată sau doar interes?

În următoarele săptămâni, telefoanele continuă. Ioana mă întreabă dacă am făcut programare la cardiolog. Radu vrea să știe dacă am nevoie de cineva să-mi repare gardul. Mă sufoc între grijile lor și suspiciunile mele.

Într-o zi, găsesc curajul să-i spun direct Ioanei:

— Spune-mi sincer: dacă n-aș avea nimic de lăsat în urmă, ai mai veni la mine?

Se uită la mine șocată:

— Cum poți spune asta? Ești mama mea!

Dar lacrimile ei nu mă conving. Simt că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Radu vine într-o seară cu o sticlă de vin:

— Hai să bem un pahar ca pe vremuri, mamă. Să uităm de toate prostiile astea.

Îl privesc și încerc să-mi amintesc când a fost ultima dată când am râs împreună fără nicio grijă. Dar nu pot.

Într-o zi primesc vizita unei vecine bătrâne, tanti Viorica:

— Să știi că și pe mine mă sunau copiii doar când aveam pensia proaspătă… Acum nici nu mai răspund la telefon.

Mă uit la ea și mă întreb dacă așa ajungem toți: niște bătrâni care ne îndoim de cei pe care i-am crescut cu atâta dragoste.

Seara deschid testamentul și îl rup în bucățele mici. Îl arunc în soba veche și privesc cum flacăra îi mistuie rândurile. Poate că dragostea adevărată nu se măsoară în acte sau moșteniri.

Dar oare chiar pot avea încredere? Sau suspiciunea va rămâne mereu între noi?

Mă întreb: Ce ați face voi în locul meu? Cum ați ști dacă dragostea copiilor voștri e sinceră sau doar o umbră a interesului?