Umbrele din Sufletul Meu: Povestea Unei Mame și a Fiului Ei

— Mamă, pot să vin cu tine la atelier azi? Glasul lui Vlad, abia șoptit, s-a strecurat printre sunetele ploii care bătea în geamurile vechi ale apartamentului nostru din Ploiești. Era doar ora șapte dimineața, iar eu deja mă grăbeam să termin sandvișurile pentru el și pentru sora lui mai mică, Ilinca. M-am oprit pentru o clipă, cu cuțitul încă în mână, și l-am privit: ochii lui mari, căprui, plini de speranță și curiozitate.

— Nu, Vlad, nu am timp azi. Trebuie să termin niște comenzi importante. Poate altădată, i-am răspuns, încercând să-mi ascund iritarea.

Nu era prima dată când mă întreba. De fapt, Vlad era fascinat de tot ce făceam la atelierul de croitorie pe care îl moștenisem de la mama mea. Îmi amintesc cum, când era mic, se juca printre materiale și nasturi, inventând povești despre haine magice. Dar viața nu e o poveste. Facturile nu se plătesc cu vise.

După ce am lăsat copiii la școală și grădiniță, am pornit spre atelier cu sufletul greu. În ultimii ani, de când soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru o altă femeie, totul a devenit o luptă continuă. Munca era singura mea ancoră. Nu aveam timp de joacă sau de visare. Trebuia să supraviețuim.

Într-o zi, la câteva săptămâni după acea dimineață ploioasă, am găsit pe masa din camera lui Vlad un carnețel plin cu schițe de haine. Rochii cu volane fantastice, pantaloni cu buzunare ascunse, paltoane cu glugi uriașe — toate desenate cu o imaginație pe care eu nu mi-o mai permiteam de mult. Am zâmbit amar și am pus carnețelul la loc. Cine are timp de așa ceva?

Seara aceea a fost una dintre cele mai tensionate din viața noastră. Vlad a venit la mine cu ochii înlăcrimați:

— Mamă, de ce nu mă lași niciodată să te ajut? Eu chiar vreau să învăț!

Am ridicat tonul fără să vreau:

— Vlad, nu e timp de joacă! Asta e muncă adevărată! Trebuie să fii serios dacă vrei să faci ceva în viață!

El a plecat în cameră fără să mai spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu inima strânsă ca un ghem de ață încâlcit.

A doua zi dimineață am găsit ușa camerei lui Vlad încuiată. Nu voia să iasă nici la micul dejun. Ilinca m-a privit speriată:

— Ce are Vlad?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată și neputincioasă.

Timpul a trecut și Vlad s-a retras tot mai mult în lumea lui. Notele i-au scăzut la școală, iar profesorii m-au chemat la discuții:

— Doamnă Popescu, Vlad pare absent și dezinteresat. S-a schimbat mult în ultima vreme.

Am dat vina pe adolescență și pe lipsa tatălui din viața lui. Dar adevărul era altul: eu îi tăiasem aripile fără să-mi dau seama.

Într-o seară târzie, după ce am terminat o rochie pentru o clientă pretențioasă, am intrat în camera lui Vlad. Era întuneric și mirosea a hârtie veche și creioane colorate. L-am găsit adormit cu capul pe carnețelul lui de schițe.

M-am aplecat și i-am șoptit:

— Iartă-mă, puiule…

A doua zi am decis să-l iau cu mine la atelier. Nu a spus nimic când i-am propus — doar m-a privit lung, ca și cum nu-i venea să creadă.

La atelier, l-am lăsat să aleagă materiale și să coasă câteva nasturi pe o bucată de stofă veche. Ochii i s-au luminat pentru prima dată după mult timp.

— Mamă, pot să vin și mâine?

— Da, Vlad… poți să vii oricând vrei.

În următoarele luni am încercat să-l implic cât mai mult în munca mea. A început să prindă curaj și chiar a participat la un concurs de design vestimentar pentru copii organizat la Casa de Cultură din oraș.

Nu a câștigat premiul cel mare, dar pentru mine era deja un învingător. L-am văzut zâmbind larg pe scenă, ținându-și schițele la piept.

În acea seară am plâns în tăcere lângă el, simțind cum o parte din sufletul meu se vindecă odată cu el.

Acum mă uit la Vlad și mă întreb: câți copii ca el au vise care mor încet sub greutatea grijilor noastre? Câți părinți uită să asculte cu adevărat? Oare nu merităm cu toții o șansă să ne descoperim potențialul?

Voi ce credeți? E mai important să le dăm copiilor răspunsuri sau oportunități? Cum putem rupe cercul acesta al fricii și al grabei?