Umbrele dintre noi: Povestea unei mame și a fiului ei

— Nu pot să cred, Paștele ăsta iarăși tot eu trebuie să fac totul! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele în bucătăria mică, aburită de la ciorba care fierbea pe aragaz. Pe fundal, râsetele copiilor răsunau din sufragerie, iar nora mea, Irina, stătea pe telefon, cu picioarele ridicate pe canapea.

— Mamă, lasă, nu te mai agita atâta, a zis Paul, fiul meu, fără să-și ridice ochii din laptop. — Irina e obosită, are și ea grijă de copii toată ziua.

M-am oprit din frecat farfuria și am simțit cum mi se strânge inima. Am crescut singură un copil, am muncit pe brânci la croitorie și am făcut naveta zilnic din satul nostru până la oraș. Nu mi-am permis niciodată să fiu „obosită”. Dar nu i-am spus asta lui Paul. Am înghițit în sec și am continuat să spăl vasele, cu lacrimile amestecându-se cu apa caldă.

Aveam doar 22 de ani când soțul meu, Doru, a plecat. M-a lăsat cu un copil mic și cu o casă plină de datorii. „Nu mai pot”, mi-a spus într-o seară ploioasă de noiembrie. „Vreau să trăiesc și eu pentru mine.” A plecat la o femeie din oraș, iar eu am rămas să mă lupt cu viața. Nici nu știu cum am supraviețuit primilor ani. Paul era tot ce aveam. Pentru el am renunțat la visele mele, la tinerețe, la orice bucurie personală.

Acum, după atâția ani, mă simt ca o străină în propria casă. Paul s-a căsătorit cu Irina acum cinci ani. O fată frumoasă, dar mereu nemulțumită. De când au venit copiii, parcă s-a schimbat. Nu mai vorbește cu mine decât când are nevoie de ceva sau când vrea să-mi spună ce nu fac bine.

În ziua aceea de Paște, după ce am terminat de spălat vasele, m-am așezat lângă fereastră și am privit afară la copacii înfloriți. M-am gândit la mama mea, Dumnezeu s-o ierte, care mereu îmi spunea: „Să nu te lași călcată în picioare de nimeni.” Dar eu? Eu nu știu decât să cedez.

Seara, când copiii au adormit și Irina s-a retras în dormitor cu telefonul ei, l-am chemat pe Paul în bucătărie.

— Paul, trebuie să vorbim. Nu vreau să mă simt ca o servitoare în casa asta. Am nevoie de puțin ajutor. Poate… poate Irina ar putea măcar să spele vasele după masă.

Paul a oftat adânc și m-a privit ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Mamă, tu chiar nu vezi că exagerezi? Irina e obosită! Dacă nu-ți convine cum stau lucrurile aici, poate ar trebui să te gândești să te muți la tine acasă.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Eu? Să plec? Din casa pentru care am muncit o viață?

— Paul… eu am făcut totul pentru tine! Am renunțat la tot ca să ai tu o viață mai bună! Cum poți să-mi spui așa ceva?

— Mamă, tu nu vezi că încerci să ne controlezi viața? Irina zice că vrei să ne distrugi familia cu pretențiile tale.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet peste sufletul meu. Să distrug eu familia? Eu care am ținut-o pe a noastră pe linia de plutire când toți ceilalți au fugit?

Am mers în camera mea și am plâns până târziu în noapte. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile când coseam până la miezul nopții ca să-i cumpăr lui Paul ghete noi; zilele când mergeam pe jos kilometri întregi ca să-i duc pachet la școală; nopțile când îi citeam povești ca să uite că tatăl lui nu mai vine acasă.

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua și am pus-o pe masă pentru toți. Irina a venit ultima, cu ochii umflați de somn.

— Bună dimineața! i-am spus încercând să zâmbesc.

— Bună… a murmurat ea fără să mă privească.

Paul a venit după ea și s-a uitat la mine cu răceală.

— Mamă, cred că ar fi mai bine să te întorci la tine pentru o vreme. Avem nevoie de spațiu.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Am strâns câteva haine într-o sacoșă și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe drum spre garsoniera mea micuță din cartierul vechi al orașului, m-am gândit: Oare unde am greșit? Oare dragostea mea a fost prea mult? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă fără să sufoc?

Au trecut două luni de atunci. Paul nu m-a sunat niciodată. Doar o dată mi-a trimis un mesaj sec: „Suntem bine.”

În fiecare seară mă uit la pozele cu el mic și mă întreb: Oare sacrificiul meu a fost în zadar? Oare există un moment când trebuie să-i lăsăm pe cei dragi să-și trăiască viața chiar dacă doare? Voi ce ați face în locul meu?