Umbrele tăcerii: Povestea Mariei, Luciei și a familiei lor

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot, mă auzi? — vocea Lucicăi răsuna spartă prin receptor, ca un ecou al durerii pe care o simțisem și eu, cândva, demult.

Stăteam în bucătărie, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. Ploua afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. Telefonul vibra încă în palma mea, dar Lucica nu mai spunea nimic. Doar suspina. Știam ce urmează să-mi spună. Știam de ani de zile, dar am ales să tac.

— Ce s-a întâmplat, dragă? — am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Vlad… iar a ridicat mâna la mine. Și la Daria. Nu mai pot, mamă Maria. Nu mai pot să trăiesc așa.

M-am prăbușit pe scaun. Vlad, băiatul meu, băiatul acela blând pe care l-am crescut cu atâta grijă… Sau poate doar am vrut să cred că e blând? Am văzut semnele, le-am simțit în privirile lui reci, în răbufnirile lui scurte la adresa surorii lui mai mici, Anca. Dar am tăcut. Am zis că e doar o fază. Că va trece.

— Lucica, ascultă-mă… — am început, dar ea m-a întrerupt.

— Nu mai pot asculta! Toți mi-ați spus mereu să am răbdare, să-l înțeleg. Dar până când? Daria are doar șapte ani! Ce fel de tată e ăsta?

Am simțit cum mi se strânge inima. Daria era nepoata mea, lumina ochilor mei. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să-mi fie teamă de propriul fiu?

Am închis ochii și m-am întors cu gândul în urmă. În casa noastră mică din Ploiești, unde tata ridica vocea la mama pentru orice nimic. Unde eu și sora mea ne ascundeam sub masă când începea scandalul. Am jurat atunci că nu voi lăsa niciodată violența să intre în casa mea. Dar oare nu făcusem exact asta?

— Maria! — vocea Lucicăi m-a readus la realitate. — Ce fac? Plec? Rămân? Dacă plec, unde mă duc? N-am pe nimeni aici…

— Vino la mine, dragă. Vino la mine cu Daria. Vlad… Vlad trebuie să înțeleagă că nu poate continua așa.

Am simțit cum mi se rupe sufletul când am spus asta. Îmi apăram nora împotriva propriului meu copil. Dar oare nu trebuia să o fac de mult?

Seara aceea a trecut greu. Am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am gândit la toate momentele când l-am văzut pe Vlad nervos, când l-am auzit țipând la Lucica sau la Daria. M-am gândit la toate dățile când am ales să nu intervin, să nu spun nimic. „Nu e treaba mea”, îmi ziceam. „Sunt tineri, se ceartă.”

A doua zi dimineață, Lucica a venit cu Daria de mână. Fata avea ochii umflați de plâns și o vânătaie mică pe braț. Mi s-a rupt sufletul.

— Mamă Maria… — a șoptit Daria și s-a aruncat în brațele mele.

Lucica s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote.

— Nu mai pot… Nu mai pot… — repeta mereu.

Am făcut ce știam mai bine: am pus apă la fiert pentru ceai și am încercat să le liniștesc. Dar în mine era furtună.

După câteva zile, Vlad a venit la ușă. Era palid și avea ochii roșii.

— Mamă… ce faci? De ce ai luat-o pe Lucica aici? — vocea lui era rece, dar tremura.

— Vlad, trebuie să vorbim — i-am spus hotărâtă.

A intrat și s-a așezat la masă. Lucica s-a retras cu Daria în dormitor.

— Ce vrei să spui? — m-a întrebat el.

— Vlad… știi bine ce se întâmplă. Nu pot să te mai apăr. Nu pot să mă prefac că nu văd ce faci cu familia ta.

A izbucnit:

— Toată viața ai ținut cu alții! Niciodată cu mine! Mereu ai avut ceva de spus!

— Nu e adevărat! — am strigat pentru prima dată după mulți ani. — Am tăcut prea mult! Am tăcut când ai țipat la Anca, când ai spart lucruri prin casă! Am tăcut când ai început să bei! Am tăcut când ai ridicat mâna la Lucica!

Vlad s-a ridicat brusc și a trântit scaunul.

— Nu știi nimic despre mine! Nimic!

A ieșit trântind ușa.

În zilele următoare am încercat să-l sun, dar nu răspundea. Lucica era tot mai abătută; Daria se speria la orice zgomot mai puternic.

Într-o seară, Anca a venit la mine:

— Mamă… poate ar trebui să chemăm pe cineva… Să vorbim cu cineva specializat…

Mi-era rușine să recunosc că nu știam nici măcar unde să sun pentru ajutor. În România încă se vorbește prea puțin despre violența domestică. Vecinii șoptesc pe la colțuri, dar nimeni nu intervine cu adevărat.

Am găsit un număr de la un centru pentru victimele violenței domestice și l-am dat Lucicăi. A început consiliere psihologică pentru ea și pentru Daria. Vlad n-a vrut să audă de terapie.

Au trecut luni de zile până când Vlad a acceptat să vină la o discuție de familie cu un psiholog. A fost greu; s-au spus multe lucruri dureroase. Dar pentru prima dată am simțit că nu mai suntem singuri cu povara asta.

Astăzi locuiesc încă împreună cu Lucica și Daria. Vlad merge la terapie individuală și încearcă să-și repare relația cu fiica lui. Nu știu dacă va reuși vreodată să fie tatăl de care Daria are nevoie sau soțul pe care Lucica îl merită.

Dar știu că tăcerea nu ajută pe nimeni. Știu că uneori trebuie să alegi între copilul tău și adevăr – iar adevărul doare cel mai tare atunci când îl ignori ani întregi.

Mă întreb: câte familii din România trăiesc aceeași poveste ca a noastră? Câte mame aleg să tacă din rușine sau frică? Oare cât de mult rău putem preveni dacă avem curajul să spunem lucrurilor pe nume?