Umbrele trecutului în casa noastră

— Nu pot să cred că spui asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar lumina palidă a lămpii făcea umbre ciudate pe chipul lui. Fetița noastră, Ana, dormea liniștită în camera ei, fără să știe că lumea părinților ei era pe cale să se schimbe pentru totdeauna.

Vlad își trecu mâna prin păr, vizibil nervos. — Maria, ascultă-mă până la capăt. Nu e ca și cum aș vrea asta. Dar dacă acceptăm să o găzduim pe Irina și pe David aici, nu va mai trebui să plătesc pensia alimentară. Ne-ar fi mai ușor financiar. Știi cât de greu ne descurcăm cu ratele și cu salariile noastre.

Am simțit cum mi se strânge inima. Irina, fosta lui soție, urma să locuiască sub același acoperiș cu noi? Și copilul lor, David, care venea oricum la noi două weekenduri pe lună? Am simțit un val de furie și neputință. — Vlad, tu realizezi ce-mi ceri? Să-mi împart casa cu fosta ta? Să trăiesc zi de zi cu amintirea trecutului tău?

El a oftat adânc. — Maria, nu e vorba despre trecut. E despre viitorul nostru. Despre Ana. Despre faptul că nu mai putem plăti toate cheltuielile. Irina nu are unde să se ducă, a rămas fără serviciu, iar David e copilul meu. Nu pot să-i las pe drumuri.

M-am ridicat brusc de la masă și am început să mă plimb prin bucătărie. Gândurile îmi zburau haotic: ce vor spune părinții mei? Ce vor spune vecinii? Cum o să mă uit la Irina zi de zi? Cum o să-mi privesc soțul fără să simt că pierd ceva din mine?

A doua zi dimineață, am sunat-o pe mama. — Mamă, Vlad vrea să o aducă pe Irina la noi acasă… Da, fosta lui! Cu copilul lor! Am auzit-o cum oftează greoi la capătul firului.

— Maria, tu știi cel mai bine ce poți duce. Dar nu uita: dacă accepți prea mult, riști să nu mai rămâi tu însăți.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. La serviciu, nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Roxana, a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce-ai pățit? Pari absentă.

I-am povestit totul printre lacrimi. Roxana a clătinat din cap: — Eu n-aș putea niciodată! Dar poate tu ești mai puternică decât mine…

Seara, Vlad a venit acasă cu ochii roșii de oboseală. — Maria, am vorbit cu Irina. E disperată. Dacă nu o ajutăm noi, ajunge în stradă cu David. Nu pot trăi cu gândul ăsta.

Am simțit un amestec de milă și furie. — Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Casa asta e și a mea! Familia asta e și a mea!

— Știu… Dar te rog, doar pentru câteva luni. Până își găsește ceva.

Am acceptat, dar cu inima grea. În ziua când Irina a venit cu două valize și cu David de mână, am simțit că mă sufoc. Ana s-a bucurat să-l vadă pe fratele ei vitreg mai des, dar eu nu puteam să scap de senzația că fiecare colț al casei mele era invadat.

Primele zile au fost un coșmar tăcut. Irina era politicoasă, dar tăcută. Își petrecea timpul căutând joburi pe internet sau gătind pentru copii. Vlad încerca să fie mediator între noi două, dar tensiunea era palpabilă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— Îmi pare rău că v-am dat viața peste cap… Nu vreau să fiu o povară.

Am simțit pentru prima dată compasiune sinceră pentru ea. — Nu e vina ta… Dar nici a mea nu e.

Au trecut săptămâni în care am învățat să conviețuim ca niște străini forțați să împartă același spațiu. Mama mă suna zilnic: — Maria, ai grijă de tine! Nu te pierde!

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii mari: — Mami, de ce ești mereu tristă?

Am îngenuncheat lângă ea și am plâns pentru prima dată în fața copilului meu. — Pentru că uneori oamenii mari trebuie să facă lucruri grele ca să-i ajute pe ceilalți…

Într-un final, Irina și-a găsit un job la un supermarket din cartier și a început să caute chirie. Vlad era vizibil ușurat, dar între noi doi rămăsese o prăpastie tăcută.

Într-o seară târzie, după ce toți au adormit, m-am uitat lung la tavan și m-am întrebat: oare cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți fără să te pierzi cu totul? Oare merită uneori să fii atât de bun încât să uiți cine ești?