Umbrele trecutului într-o duminică ploioasă

— Nu pot să cred… Irina? am șoptit, cu mâna tremurândă pe clanța ușii, în timp ce ploaia măruntă bătea în geamurile apartamentului meu din cartierul Tineretului. În fața mea stătea sora mea mai mare, pe care nu o mai văzusem din ziua în care a plecat din casa noastră, cu două valize și ochii plini de lacrimi. Au trecut douăzeci și trei de ani de atunci.

— Bună, Ana, a spus ea încet, aproape stingheră. Vocea ei era aceeași, dar timpul îi lăsase urme adânci pe chip.

Am rămas blocată în ușă, cu sufletul sfâșiat între dorința de a o îmbrățișa și furia surdă care mă ținuse trează atâtea nopți. În spatele meu, motanul Motanache s-a ridicat speriat de pe fotoliu și a dispărut sub masă.

— Pot să intru? a întrebat Irina, privind în jos, ca un copil certat.

Am făcut un pas înapoi, lăsând-o să intre. Mirosul de pâine prăjită și ceai cu lămâie plutea încă în aer. Irina s-a oprit în hol, privindu-se în oglinda veche de la intrare, aceeași în care ne aranjam amândouă părul înainte să plecăm la liceu.

— Nu știam dacă să vin… Dar nu mai puteam să stau cu toate astea pe suflet, a spus ea încet.

Am simțit cum mi se strânge inima. De câte ori nu mi-am imaginat momentul ăsta? De câte ori nu am visat că va suna la ușă și îmi va explica totul? Dar anii au trecut și am învățat să trăiesc cu lipsa ei ca și cum ar fi fost o rană veche, care nu se mai vindecă niciodată.

— Ce vrei, Irina? am întrebat, poate prea aspru.

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Să încercăm să fim din nou surori. Să-mi spui ce s-a întâmplat după ce am plecat. Să-ți spun și eu… tot ce n-am avut curajul atunci.

Am oftat adânc și am făcut semn spre bucătărie. Ne-am așezat la masă, fiecare cu ceașca ei de ceai. Am privit-o pe Irina cum își frământa mâinile. Era vizibil obosită, dar încă frumoasă, cu acea tristețe pe care doar oamenii care au pierdut mult o poartă în privire.

— Mama a murit acum cinci ani, am spus eu, rupând tăcerea. N-ai venit nici la înmormântare.

Irina a lăsat capul în jos.

— Știu… Am aflat prea târziu. Și mi-a fost rușine să mai apar.

— Ți-a fost rușine? Dar când ai plecat fără să spui nimic? Când ai lăsat totul pe umerii mei? Să am grijă de mama bolnavă, să mă ocup de tata când a început să bea din nou?

Irina a început să plângă încet.

— Ana, nu știi prin ce am trecut eu atunci… Nu știi cât m-a durut totul. Tata… Tata m-a lovit în seara aia. Pentru că am îndrăznit să-i spun că vreau să plec la facultate la Cluj. N-am putut să mai stau acolo.

M-am ridicat brusc de la masă.

— Și eu? Eu am putut? Eu n-am vrut să fug? Dar cineva trebuia să rămână! Cineva trebuia să spele sângele de pe podea după crizele lui! Cineva trebuia să-i țină capul mamei când vomita de la pastile!

Irina s-a ridicat și ea, apropiindu-se încet.

— Îmi pare rău… N-am avut curajul tău. Am fost egoistă. Dar am trăit cu vina asta în fiecare zi. Am încercat să-mi fac o viață nouă la Cluj, apoi la Brașov… Dar n-am reușit niciodată să scap de umbrele trecutului.

Am simțit cum furia se topește încet sub greutatea lacrimilor ei. M-am așezat din nou și am început să-i povestesc despre anii grei: despre cum mama s-a stins încet, despre tata care a murit singur într-un spital din Buzău, despre singurătatea care mă apăsa ca o piatră pe piept.

Irina m-a ascultat fără să mă întrerupă. Apoi mi-a povestit despre viața ei: despre bărbatul care a părăsit-o când era însărcinată, despre fiica ei, Mara, pe care o crește singură și care nu știe nimic despre familia noastră.

— Am venit azi pentru că Mara vrea să-și cunoască mătușa. Pentru că nu vreau ca ea să crească fără rădăcini, fără povești despre bunici și verișori. Pentru că vreau să încercăm să fim din nou o familie… dacă poți să mă ierți.

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut aceeași fetiță speriată care fugea din calea furiei tatălui nostru. Am simțit că toate cuvintele nespuse dintre noi atârnau greu în aer.

— Nu știu dacă pot să te iert acum… Dar pot să încerc. Pentru Mara. Pentru noi două.

Irina a zâmbit printre lacrimi și m-a strâns în brațe pentru prima dată după atâția ani. Motanache s-a apropiat sfios și s-a urcat pe genunchii mei, ca și cum ar fi simțit că ceva s-a schimbat.

În acea dimineață ploioasă de duminică am înțeles că uneori iertarea nu vine ca un fulger, ci ca o ploaie măruntă care spală încet praful anilor dintre noi.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim cu răni vechi pe care nu avem curajul să le deschidem? Cât de greu este să găsim drumul spre împăcare atunci când trecutul pare imposibil de uitat?