Umbrele trecutului: Jurnalul mamei mele

„Nu pot să cred că am ajuns să fac asta…” gândul mi se rostogolea în minte în timp ce împingeam cu greu ușa grea, scorojită, a apartamentului de la etajul trei. Mirosul de mucegai și praf m-a izbit ca o palmă, iar inima mi-a tresărit. Era pentru prima dată când pășeam aici după înmormântarea mamei, acum cinci luni. Totul părea înghețat în timp: pe masa din sufragerie trona o ceașcă cu resturi de ceai uscat, iar pe spătarul scaunului era aruncat șalul ei preferat, cel verde cu fir auriu. Am simțit un nod în gât și am vrut să fug, dar atunci s-a auzit o bătaie ușoară în ușă.

— Katarina, ai venit…

Era doamna Viorica, vecina de la doi. Îmi zâmbea stânjenită, cu ochii umezi. În mâini ținea un caiet vechi, legat cu sfoară.

— Mama ta… mi-a spus să ți-l dau dacă te vei întoarce vreodată. A zis că e important.

Am luat jurnalul fără să spun nimic. Mâinile îmi tremurau. Am închis ușa și m-am prăbușit pe canapea, privind caietul ca pe un obiect interzis. Nu eram pregătită să aflu ce ascundea mama mea. Relația noastră fusese mereu tensionată – reproșuri, tăceri lungi, priviri reci. Plecasem la București la 19 ani, jurând că nu mă voi mai întoarce niciodată.

Am deschis jurnalul la întâmplare. Scrisul mamei era ordonat, dar apăsat, ca și cum fiecare literă ar fi fost o luptă.

„Katarina nu mă va ierta niciodată pentru ce am făcut. Dar nu pot să plec fără să-i spun adevărul.”

Mi s-au umezit ochii. Am citit mai departe, pagină după pagină, ore întregi. Mama povestea despre copilăria mea – cum tata ne-a părăsit când aveam doar șase ani și cum ea a trebuit să muncească zi și noapte ca să ne descurcăm. Dar jurnalul nu era doar despre greutăți; era plin de regrete și de secrete pe care nu le bănuisem niciodată.

„În ziua aceea, când Katarina a venit acasă plângând pentru că a luat 8 la matematică… am țipat la ea. Eram obosită, frustrată… dar nu meritam să-i rănesc sufletul. Îmi pare rău.”

Am simțit cum furia pe care o purtasem atâția ani începe să se topească. Amintirile au năvălit peste mine: serile când mama venea târziu acasă, mirosind a detergent și oboseală, și eu o așteptam cu carnetul de note ascuns sub pernă.

Jurnalul ascundea însă ceva mai mult decât regrete. Într-o pagină gălbuie, mama scrisese:

„Adevărul pe care nu am avut curaj să-l spun nimănui: tatăl Katarinei nu a plecat pur și simplu. L-am alungat eu, după ce am aflat că avea o altă familie în Arad. Nu am vrut ca fiica mea să crească lângă un om care minte și trădează.”

M-am ridicat brusc de pe canapea, simțind că podeaua se clatină sub mine. Toată viața am crezut că tata ne-a abandonat fără motiv, iar mama nu a vrut niciodată să vorbească despre el. Acum aflam că ea fusese cea care îl alungase – din dragoste sau din orgoliu? M-am simțit trădată și totodată eliberată.

Telefonul a sunat. Era fratele meu mai mic, Radu.

— Ai ajuns la apartament? Cum e?

— Radu… ai știut?

— Ce anume?

— Despre tata… despre ce s-a întâmplat cu adevărat?

A tăcut câteva secunde.

— Nu… dar nici nu am întrebat vreodată. Poate că ar trebui să vorbim mai mult despre trecutul nostru.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că pot să respir fără povara urii.

Seara târziu, am găsit o fotografie veche între paginile jurnalului: eu și mama pe malul Begăi, râzând amândouă. Pe spate scria: „Sper ca într-o zi să mă ierți.”

Am plâns până dimineața. Am plâns pentru toate cuvintele nespuse, pentru toate îmbrățișările refuzate, pentru anii pierduți în tăcere și orgoliu.

Când soarele a început să lumineze printre storurile prăfuite, am închis jurnalul și am privit spre tavan.

Oare cât de mult ne definesc secretele părinților noștri? Și cât de mult suntem dispuși să iertăm pentru a putea merge mai departe?