Umbrele trecutului: Mărturisirea mamei

— Nu pleca încă, Vlad… mai am ceva să-ți spun. Vocea mamei răsună slabă, dar hotărâtă, în semiîntunericul camerei de spital. Mă opresc în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum inima îmi bate nebunește. Mirosul de dezinfectant și sunetul monitoarelor medicale mă sufocă. Mă întorc spre ea, iar ochii ei, odinioară atât de vii, sunt acum umbriți de durere și teamă.

— Ce s-a întâmplat, mamă? întreb, încercând să-mi maschez neliniștea. Știam că sfârșitul e aproape, dar nu eram pregătit pentru ce avea să urmeze.

Ea își strânge mâinile sub pătură și privește pe fereastră, ca și cum ar căuta curajul printre luminile orașului. — Vlad, trebuie să știi ceva… ceva ce am ascuns toată viața. Nu ești fiul lui Ilie.

Pentru o clipă, timpul se oprește. Camera se învârte în jurul meu, iar cuvintele ei mă lovesc ca un trăsnet. — Ce spui? Nu înțeleg… Cum adică nu sunt fiul lui tata?

— Îmi pare rău… am greșit… eram tânără, speriată… Ilie nu știe nici el. Tatăl tău adevărat se numește Doru. L-am cunoscut înainte să mă mărit cu Ilie. Apoi am rămas însărcinată și am ales să tac.

Simt cum tot ce am crezut despre mine se destramă. Amintirile copilăriei — serile când tata mă învăța să pescuiesc pe malul Oltului, certurile aprinse dintre el și mama, zâmbetele rare — toate par acum false, ca niște scene dintr-un film prost regizat.

— De ce mi-ai spus abia acum? De ce ai tăcut atâția ani? izbucnesc, cu vocea tremurândă.

Mama începe să plângă încet. — Mi-a fost frică să nu vă pierd pe amândoi. Am vrut să te protejez… dar nu mai pot pleca cu povara asta pe suflet.

Mă prăbușesc pe scaunul de lângă patul ei. Gândurile mi se ciocnesc haotic: Cine sunt eu? Ce rost mai are totul? Cum pot să-l privesc pe tata în ochi? Cum pot să-l numesc „tata”?

În zilele următoare, după ce mama se stinge, casa noastră devine un câmp minat de tăceri și priviri furișe. Ilie mă întreabă de ce sunt distant, iar eu nu pot decât să bâigui scuze neconvingătoare. Sora mea, Ioana, simte și ea tensiunea, dar nu știe nimic. Mă gândesc dacă ar trebui să-i spun adevărul sau să-l îngrop adânc în mine.

Într-o seară, la masa din bucătărie, Ilie rupe tăcerea:

— Vlad, ce ai? Parcă nu mai ești tu…

Îl privesc lung, încercând să-i găsesc trăsăturile mele în chipul lui. Nu reușesc. — Tată… dacă ți-aș spune că nu sunt cine crezi tu că sunt?

Se uită la mine mirat. — Ce prostii vorbești?

— Mama… înainte să moară… mi-a spus că nu sunt fiul tău biologic.

Pentru o clipă, văd cum i se scurge sângele din obraji. Se ridică brusc de la masă și iese afară fără un cuvânt. Îl aud trântind poarta.

Noaptea aceea e cea mai lungă din viața mea. Ioana vine la mine în cameră:

— Ce s-a întâmplat? De ce a plecat tata așa?

Îi spun totul printre lacrimi. Ea mă ia în brațe și plânge cu mine. — Suntem frați orice-ar fi, Vlad. Nu contează sângele.

Dar pentru mine contează. În zilele care urmează, Ilie nu vorbește cu mine. Îl văd cum mă ocolește prin curte, cum evită să mă privească în ochi. Odată îl aud vorbind la telefon cu fratele lui:

— Nu știu ce să fac… parcă nu mai e băiatul meu…

Mă simt ca un intrus în propria familie. Merg la mormântul mamei și urlu în gând:

— De ce mi-ai făcut asta? De ce ai distrus tot?

Într-o zi primesc o scrisoare de la Doru, tatăl meu biologic. Nu știu cum a aflat de existența mea — poate mama i-a scris înainte să moară. Scrisoarea e scurtă:

„Vlad,
Știu că e greu pentru tine. Dacă vrei să mă cunoști, te aștept la Sibiu.”

Mă frământ zile întregi dacă să merg sau nu. Într-un final, curiozitatea e mai puternică decât teama. Ajung la Sibiu într-o dimineață ploioasă și îl găsesc pe Doru într-un apartament modest. E un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu ochii mei și același zâmbet timid.

— Vlad… îmi pare rău pentru tot ce ai trăit din cauza mea.

Nu știu ce să-i spun. Îl privesc ca pe un străin care pretinde că-mi este tată.

— Nu vreau nimic de la tine… doar să știu cine sunt.

Stăm ore întregi de vorbă despre trecut, despre greșeli și regrete. Doru îmi povestește despre viața lui singuratică, despre cum a iubit-o pe mama și despre cum a pierdut-o.

Când mă întorc acasă, Ilie mă așteaptă pe prispă.

— Ai fost la el?

— Da.

Se uită la mine lung și apoi spune:

— Sângele nu face un tată, Vlad. Eu te-am crescut și te iubesc ca pe fiul meu. Dar am nevoie de timp…

Îl îmbrățișez pentru prima dată după mult timp și simt că poate există speranță pentru noi.

Viața merge mai departe, dar nimic nu mai e la fel. Port cu mine povara adevărului și încerc să găsesc iertarea — pentru mama mea, pentru Ilie și pentru mine însumi.

Oare cât de mult ne definește sângele? Sau familia e ceea ce construim împreună zi de zi? Voi ați putea ierta o astfel de trădare?