Umbrele trecutului: Povestea Anei Dumitrescu

— Ai văzut-o pe Ana? Iar iese singură, parcă-i umbra bărbatului ei, am auzit șoptindu-se pe la colțuri, în timp ce încercam să-mi trag paltonul peste umeri și să-mi ascund ochii roșii de nesomn. Era luni dimineața, iar Bucureștiul mirosea a ploaie și a cafea ieftină, dar pentru mine totul mirosea a sfârșit. Mă simțeam ca o piesă de mobilier vechi, uitată într-un colț de apartament comunist, pe care nimeni nu mai voia să o repare.

Soțul meu, Sorin, plecase de aproape un an. Nu a fost o despărțire cu țipete, ci una cu tăceri lungi, cu priviri goale la masa din bucătărie, cu uși trântite încet, ca să nu trezească băiatul. Într-o seară, mi-a spus doar atât: „Ana, nu mai pot. Mă sufoc aici.” Și a plecat. Fără să se uite înapoi. Am rămas cu Vlad, băiatul nostru de 16 ani, care de atunci nu-mi mai spune decât „da” sau „nu”, fără să mă privească în ochi. Parcă și el mă judecă, ca și vecinii.

În blocul nostru, orice zvon devine adevăr, orice adevăr devine poveste. Doamna Popescu de la trei, cu halatul ei roz și bigudiurile veșnic pe cap, mă privește de fiecare dată ca pe o infractoare. „Așa-i când nu știi să-ți ții bărbatul acasă”, i-a spus într-o zi vecinei de la patru, crezând că nu aud. Dar am auzit. Am auzit totul. Și fiecare cuvânt s-a lipit de mine ca o etichetă pe care nu o pot dezlipi.

Într-o seară, când Vlad a venit acasă mai târziu decât de obicei, am încercat să-l opresc la ușă.
— Vlad, stai puțin, vreau să vorbim.
— N-am chef, mamă. Am teme.
— Te rog, doar două minute…
— Lasă-mă, Ana! — mi-a spus, pentru prima dată folosindu-mi numele, nu „mamă”. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am rămas cu mâna pe clanță, tremurând, în timp ce el trântea ușa camerei lui.

Noaptea aceea am plâns în pernă, încercând să nu mă audă. M-am întrebat de zeci de ori: unde am greșit? De ce nu pot să fiu și eu ca celelalte femei din bloc, cu soțul lângă ele, cu copii care le pupă pe obraz înainte să plece la școală? De ce trebuie să fiu eu „femeia părăsită”?

A doua zi, la serviciu, am simțit din nou privirile colegelor. Nu mă întreba nimeni nimic direct, dar știam că știu. În pauza de cafea, Irina, colega mea de birou, s-a apropiat de mine.
— Ana, dacă vrei să vorbim… știi că sunt aici, da?
Am dat din cap, dar nu am spus nimic. Ce să spun? Că mă simt ca o fantomă în propria viață?

Seara, când am ajuns acasă, am găsit un bilet pe frigider: „Sunt la Andrei. Nu mă aștepta.” Vlad nici măcar nu se mai obosea să-mi spună când pleacă. Am stat pe canapea, cu televizorul pornit pe știri, dar nu auzeam nimic. Mă gândeam doar la cum ar fi fost dacă aș fi avut curajul să plec eu prima. Dacă aș fi avut curajul să-i spun lui Sorin că nu mai pot, că nu mai vreau să fiu doar o umbră.

Într-o duminică, am decis să merg la biserică. Nu eram o femeie religioasă, dar simțeam nevoia să mă agăț de ceva. Preotul vorbea despre iertare și despre puterea de a o lua de la capăt. M-am uitat în jur și am văzut alte femei ca mine, cu ochii obosiți, cu mâinile crăpate de muncă și de griji. Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

După slujbă, am stat de vorbă cu Maria, o vecină de la doi, care trecuse și ea printr-un divorț. Mi-a spus:
— Ana, nu-i ușor. Dar nici nu trebuie să-ți fie rușine. Oamenii vorbesc oricum. Important e să nu te pierzi pe tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să ies mai des din casă, să merg la plimbare prin parc, să citesc cărți pe care le abandonasem de ani de zile. Am început să mă uit în oglindă și să mă întreb: cine ești tu, Ana?

Relația cu Vlad a rămas rece, dar am încercat să nu-l mai sufoc cu întrebări. Într-o seară, când a venit acasă, i-am lăsat o farfurie cu mâncare pe masă și i-am spus doar atât:
— Știu că e greu și pentru tine. Dar sunt aici, oricând ai nevoie.
Nu mi-a răspuns, dar a doua zi dimineață am găsit farfuria spălată în chiuvetă. Un gest mic, dar pentru mine a însemnat enorm.

Timpul a trecut. Bârfele din bloc nu s-au oprit, dar am învățat să nu le mai las să mă atingă. Am început să merg la un curs de pictură, să cunosc oameni noi, să râd din nou. Nu spun că am uitat totul sau că nu mai doare. Dar am învățat să trăiesc cu durerea și să nu mă mai ascund.

Uneori, când mă uit la mine în oglindă, mă întreb: chiar m-am schimbat sau doar m-am obișnuit cu singurătatea? Oare putem cu adevărat să ne reinventăm sau doar ne construim o altă mască?

Voi ce credeți? E posibil să ne schimbăm cu adevărat sau doar ne mințim frumos, ca să putem merge mai departe?