Umbrele trecutului: Povestea lui Vlad și căutarea adevărului

— Vlad, nu mai pune întrebări care nu-și au rostul! vocea mamei răsună aspru în bucătăria mică, în timp ce aburii de la ciorba de perișoare se ridicau greoi spre tavanul scorojit. Aveam șaptesprezece ani și, deși crescusem în casa lor dintr-un sat uitat de lume din județul Buzău, mereu am simțit că nu sunt ca ei. Ochii mei verzi, atât de diferiți de ai lor, pielea mai deschisă, felul în care mă simțeam străin la mesele de duminică, când rudele povesteau despre copilăria lor și eu nu găseam niciun fir comun.

— Dar, mamă, vreau doar să știu… De ce nu am poze cu mine mic? De ce nu-mi aduc aminte nimic înainte de vârsta de patru ani?

Tata, Ion, a trântit lingura pe masă. — Gata! Nu mai insista! Ai casa ta, ai mâncare, ai tot ce-ți trebuie. Ce vrei mai mult?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când încercam să aflu ceva despre trecutul meu, dar mereu mă loveam de același zid. În acea seară, după ce s-au culcat, am scotocit prin lada veche din pod. Printre hainele vechi și scrisori prăfuite am găsit un dosar cu acte: certificatul meu de naștere avea alt nume la părinți — Elena și Mircea Popescu. Am simțit cum lumea mi se prăbușește.

A doua zi, am luat trenul spre Buzău. Nu știam unde să caut, dar numele acelea îmi răsunau în minte ca o chemare. La primărie, o doamnă cu ochelari groși s-a uitat lung la mine când i-am spus povestea.

— Dragule, dosarul tău e la arhivă. Dar să știi că nu ești singurul copil adoptat pe ascuns pe vremea aia…

Am aflat că părinții mei biologici muriseră într-un accident când aveam trei ani. Fusesem dat în grijă unei mătuși care nu m-a vrut și așa am ajuns la Ion și Maria. Nimeni nu-mi spusese nimic. M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat.

— Cum ați putut să-mi ascundeți așa ceva? am urlat în fața lor.

Mama a început să plângă. — Am vrut să te protejăm… Să nu suferi…

— Să nu sufăr? Dar toată viața m-am simțit străin! Nu meritam să știu cine sunt?

Tata s-a ridicat încet de pe scaun. — Poate că am greșit… Dar te-am iubit ca pe copilul nostru.

Zilele următoare au fost un chin. Vecinii au început să vorbească, rudele să mă privească altfel. M-am simțit mai singur ca niciodată. Am început să caut rudele biologice — o soră a mamei mele adevărate locuia la Ploiești. Am sunat-o tremurând.

— Vlad? Nu pot să cred… Te-am căutat ani de zile! Vrei să ne vedem?

Când am ajuns la ea acasă, m-a îmbrățișat strâns și a plâns mult timp pe umărul meu. Mi-a povestit despre părinții mei adevărați: oameni simpli, muncitori, care mă iubeau nespus. Am văzut poze cu mine mic, am aflat povești despre primii mei pași, despre cât de mult semăn cu tata.

Întors acasă, am privit altfel familia care mă crescuse. Le-am mulțumit pentru tot ce au făcut pentru mine, dar le-am spus că vreau să păstrez legătura cu rudele mele de sânge.

— Vlad, tu decizi ce e mai bine pentru tine, mi-a spus mama adoptivă cu ochii roșii de plâns.

Anii au trecut și am reușit să împac cele două lumi: cea a familiei care m-a crescut și cea a rădăcinilor mele adevărate. Dar rana trădării nu s-a vindecat niciodată complet.

Mă întreb adesea: câți copii ca mine trăiesc cu sentimentul că nu-și cunosc adevărata poveste? Oare e mai bine să trăiești într-o minciună liniștitoare sau să-ți asumi durerea adevărului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?