Umbrele trecutului: Povestea Mariei între două familii

— Iar te duci la tanti Stanca? vocea lui Radu răsună în bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc din a-mi lega șireturile și îl privesc. Ochii lui, odinioară blânzi, sunt acum plini de îndoială.

— Da, Radu. Are nevoie de mine. Nu are pe nimeni altcineva, răspund încet, evitând să-i întâlnesc privirea.

El oftează și-și trece mâna prin păr. — Maria, nu vreau să fiu rău, dar lumea vorbește. Și eu… nu mai înțeleg nimic. De ce nu poți să lași trecutul în urmă?

Nu-i răspund. Îmi iau geaca și ies pe ușă, simțind cum privirea lui mă urmărește ca o umbră grea. Pe drum, pașii mi se afundă în asfaltul ud, iar gândurile mi se întorc mereu la aceeași zi de acum zece ani, când viața mea s-a rupt în două.

Petru și cu mine am fost căsătoriți opt ani. Am avut o viață simplă, dar plină de speranță. Ne doream copii, dar Dumnezeu nu ne-a dat. Încercările nereușite, tratamentele dureroase și vizitele la doctori ne-au măcinat încet relația. Petru s-a înstrăinat, iar eu am început să mă simt tot mai singură. Într-o zi, a venit acasă și mi-a spus că vrea să divorțăm. Nu am avut puterea să-l opresc.

După divorț, am rămas singură într-un apartament mic, cu pereții reci și goi. Singura care m-a căutat a fost tanti Stanca, mama lui Petru. M-a sunat într-o seară și mi-a spus: — Maria, tu ai fost ca o fiică pentru mine. Nu vreau să te pierd.

Așa au început vizitele mele la ea. La început mergeam din obișnuință, apoi din milă, iar mai târziu dintr-o nevoie disperată de a simți că aparțin cuiva. Tanti Stanca era bolnavă de inimă și avea nevoie de ajutor. Îi făceam cumpărături, îi găteam și o ascultam ore întregi povestind despre tinerețea ei sau despre Petru copil.

Anii au trecut. M-am recăsătorit cu Radu, un bărbat bun și răbdător la început. Dar pe măsură ce timpul trecea și vizitele mele la tanti Stanca nu încetau, răbdarea lui s-a transformat în suspiciune. — Ce ai tu de împărțit cu femeia aia? mă întreba tot mai des.

Nici el, nici ceilalți nu știau adevărul: după divorț am pierdut nu doar un soț, ci și familia pe care o construisem alături de el. Tanti Stanca era singura legătură cu acea parte din mine pe care nu voiam să o uit. În plus… ascundeam un secret pe care nici măcar Radu nu-l știa.

Într-o zi ploioasă de toamnă, când am ajuns la tanti Stanca, am găsit-o plângând pe canapea. — Maria, mi-e frică… Simt că nu mai am mult de trăit. Petru nu mă sună decât rar, iar tu ești singura care-mi bate la ușă.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea. — Sunt aici, tanti Stanca. Nu te las singură.

Ea m-a privit lung și mi-a spus încet: — Maria, tu ai fost fiica pe care n-am avut-o niciodată. Știi… Petru a greșit mult față de tine. Dar eu te-am iubit mereu ca pe copilul meu.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. În acea clipă am simțit că toate sacrificiile mele au avut un rost.

Dar acasă mă aștepta furtuna. Radu mă aștepta în prag, cu fața întunecată.

— Ai stat iar până târziu! Ce se întâmplă acolo? Ești mai mult la ea decât acasă! strigă el.

— Radu… Nu e ceea ce crezi… încerc să-i explic, dar el mă întrerupe.

— Atunci explică-mi! De ce nu poți să rupi legătura cu trecutul? Eu nu contez?

Îl privesc neputincioasă. Cum să-i spun că nu pot abandona o femeie care m-a iubit ca pe fiica ei? Cum să-i spun că mă simt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat între mine și Petru? Că port în mine regretul unui copil nenăscut și dorința disperată de a aparține cuiva?

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate alegerile mele: la divorțul de Petru, la căsnicia cu Radu, la vizitele la tanti Stanca. Mă simt prinsă între două lumi: una care nu mai există și alta care nu mă acceptă cu tot trecutul meu.

A doua zi dimineață îl găsesc pe Radu în bucătărie, privind absent pe fereastră.

— Maria… Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot trăi cu fantomele trecutului tău mereu între noi…

Mă apropii de el și îi spun încet:

— Radu, nu pot să renunț la tanti Stanca. E singura familie care mi-a rămas din anii aceia… Poate că n-o să mă înțelegi niciodată, dar te rog să ai răbdare cu mine.

El oftează și dă din cap a neputință.

Trec zilele și simt cum distanța dintre noi crește. Oamenii din cartier șușotesc când mă văd intrând în blocul lui tanti Stanca. Unii spun că încă îl iubesc pe Petru, alții că sunt nebună să-mi pun actuala căsnicie în pericol pentru o bătrână bolnavă.

Dar nimeni nu știe adevărul: vizitele mele sunt modul meu de a-mi cere iertare pentru tot ce n-am putut fi – soție bună pentru Petru, mamă pentru copilul pe care nu l-am avut niciodată, fiică pentru părinții mei care au murit devreme.

Într-o seară, când îi aduc ceaiul lui tanti Stanca, ea îmi spune:

— Maria, promite-mi ceva: când n-oi mai fi eu, să nu rămâi singură. Să-ți găsești liniștea și fericirea ta.

O strâng în brațe și simt cum inima mi se rupe din nou.

Acum stau la fereastră și privesc orașul luminat slab de felinare. Mă întreb dacă vreodată voi putea lăsa trecutul în urmă fără să-mi pierd sufletul. Oare cât din ceea ce suntem se datorează oamenilor pe care îi iubim și cât – alegerilor pe care le facem?

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea rupe legătura cu cineva care v-a fost familie doar pentru liniștea prezentului?