Umbrele Trecutului: Povestea unei Mame Singure în Fața Regretelor Tatălui

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Era a treia oară săptămâna asta când venea să-mi spună că nu se descurcă. Mă uitam la el, obosită, cu ochii umflați de nesomn, și încercam să-mi adun răbdarea.

— Vlad, nu e ușor pentru nimeni. Și eu am nopți în care plâng pe ascuns. Dar copiii au nevoie de noi. Nu putem să-i lăsăm baltă doar pentru că ne e greu.

El s-a prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. Pe chipul lui se citeau ani de frustrare, dar și o vinovăție pe care nu reușea să o ascundă. Când ne-am despărțit, toată lumea — inclusiv judecătorul — era convinsă că Vlad va fi un tată model. Avocatul lui îl zugrăvise ca pe un erou gata să-și asume orice sacrificiu pentru copii. Dar realitatea era alta.

După divorț, am stabilit custodie comună pentru Daria și Radu — ea avea șase ani, el patru. La început, Vlad părea entuziasmat: le ducea la grădiniță, gătea paste (deși ardeau mereu), le citea povești înainte de culcare. Dar după câteva luni, entuziasmul s-a transformat în oboseală cronică și iritare. Într-o seară, când am venit să-i iau pe copii, Daria mi-a spus cu voce stinsă:

— Tati a uitat să-mi pună pachet la școală azi…

Am simțit un nod în gât. M-am uitat la Vlad, care a ridicat din umeri, rușinat.

— Am avut o zi grea la birou… Am uitat.

Nu era prima dată. Începuse să uite tot mai des: ședințele cu părinții, temele copiilor, chiar și zilele lor de naștere. Într-o zi, Radu a venit acasă cu o vânătaie pe genunchi și mi-a spus:

— Tati a adormit pe canapea și eu m-am jucat singur afară.

M-am enervat. L-am sunat pe Vlad și i-am spus:

— Nu poți să-i lași nesupravegheați! Dacă se întâmpla ceva grav?

El a oftat:

— Irina, nu știu cum te descurci tu… Eu simt că mă sufoc.

Adevărul era că nici eu nu mă descurcam mereu. Dar nu aveam de ales. După divorț, părinții mei m-au ajutat cât au putut, dar erau bătrâni și bolnavi. La serviciu eram mereu pe fugă, iar serile le petreceam făcând teme cu copiii sau încercând să le alin dorul de tatăl lor.

Într-o zi, Daria m-a întrebat:

— Mami, de ce tati e mereu trist?

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că tatăl ei regretă viața pe care o avea înainte? Că îi lipsesc serile cu prietenii la bere, liniștea dinainte de copii și libertatea de a nu răspunde nimănui?

Vlad a început să lipsească tot mai des de la programul stabilit. Îmi trimitea mesaje scurte:

„Nu pot azi, am mult de lucru.”
„Poți să-i iei tu weekendul ăsta?”

Copiii îl așteptau la geam ore întregi. Într-o seară ploioasă, Daria a adormit cu capul pe pervaz, sperând că va veni.

Am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, nu poți să dispari din viața lor când ai chef! Au nevoie de tine!

El a ridicat tonul:

— Și eu am nevoie de mine! Nu mai știu cine sunt! Simt că mi-am pierdut viața!

Am tăcut. Știam că nu e doar vina lui. Știam cât e de greu să fii părinte singur. Dar copiii nu aveau nicio vină.

Într-o duminică dimineață, Radu s-a trezit plângând:

— Vreau la tati!

L-am sunat pe Vlad. A răspuns după multe apeluri:

— Nu pot azi… Am nevoie să dorm. Spune-le că îi iubesc.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să le explic copiilor că dragostea nu înseamnă doar vorbe?

Seara aceea am petrecut-o ținându-i în brațe pe amândoi, încercând să le alin dorul și tristețea. M-am întrebat dacă am făcut bine când am acceptat custodia comună. Dacă nu cumva i-am condamnat la dezamăgiri repetate.

Într-o zi, Vlad a venit la mine acasă fără să anunțe. Era palid, tras la față.

— Irina… cred că am greșit. Nu pot să fiu tată cu normă întreagă. Nu sunt făcut pentru asta.

L-am privit lung.

— Și ce vrei să facem? Să le spunem copiilor că tatăl lor renunță?

A început să plângă. Era prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Mi-e dor de viața mea de dinainte… Mi-e dor de mine…

Am simțit milă pentru el, dar și furie. Eu nu aveam luxul să-mi fie dor de mine însămi. Eu trebuia să fiu acolo pentru copii zi de zi.

Au trecut luni în care Vlad a venit tot mai rar. Copiii s-au obișnuit cu absența lui, dar dorul nu a dispărut niciodată complet. Eu am devenit mai puternică, dar și mai singură.

Uneori mă întreb: oare câți tați sau mame ajung ca Vlad? Câți dintre noi își doresc libertatea mai mult decât responsabilitatea? Și ce preț plătesc copiii pentru alegerile noastre?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că dragostea adevărată nu fuge atunci când devine greu. Voi ce credeți? Poate cineva să se schimbe cu adevărat atunci când totul depinde de el?