Umbrele unei trădări: Povestea mea dincolo de aparențe

— Nu se poate, Irina! Nu se poate! am urlat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de vocea mea răgușită. Irina stătea în fața mea, cu ochii roșii de plâns, strângându-și halatul pe lângă corpul subțire.

— Radu, te rog… nu e ceea ce crezi…

Am izbucnit în râs, un râs amar, care mi-a zguduit pieptul. Cum să nu fie ceea ce cred? De doi ani făcusem vasectomie, după luni întregi de discuții și promisiuni că nu vrem copii. Am fost mereu sincer cu ea: nu mă vedeam tată, nu voiam responsabilitatea asta. Și ea a spus că e de acord. Că suntem doi împotriva lumii, că ne ajungem unul altuia.

— Atunci explică-mi tu cum ai rămas însărcinată! am strigat din nou, simțind cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Irina a început să plângă în hohote. M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. În mintea mea se derulau toate serile petrecute împreună, toate vacanțele la munte, toate promisiunile șoptite la ureche. Cum am ajuns aici?

Adevărul a ieșit la iveală încet, ca o rană care refuză să se vindece. Irina a recunoscut că a avut o aventură cu un coleg de la serviciu, Vlad, un tip pe care îl știam doar din poveștile ei despre birou. Spunea că a fost o greșeală, că s-a simțit singură în ultimele luni, că eu eram mereu obosit sau absent.

— Nu voiam să te rănesc, Radu. Nici nu știu cum am ajuns aici… Nu am vrut copilul ăsta, dar acum… nu pot să-l dau afară…

Am simțit cum mi se strânge inima. Toate certurile noastre despre bani, despre carieră, despre lipsa timpului liber păreau acum nimicuri față de trădarea asta. M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon. Aerul rece de noiembrie m-a izbit în față. Am privit luminile orașului și m-am întrebat unde am greșit.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou în plâns.

— Mamă… Irina e însărcinată… dar nu cu mine…

A urmat o tăcere grea.

— Radu, vino acasă dacă ai nevoie. Nu ești singur.

Dar eram singur. Singur în apartamentul nostru mic din București, printre poze cu zâmbete false și amintiri care acum mă sufocau.

Zilele au trecut greu. Irina încerca să vorbească cu mine, să mă convingă să rămânem împreună pentru că „dragostea noastră merită o a doua șansă”. Dar eu nu mai puteam. În fiecare dimineață mă uitam în oglindă și vedeam un bărbat trădat, un bărbat care nu mai știa cine este.

Prietenii mei au aflat repede. Unii m-au sfătuit să divorțez imediat, alții să încerc să iert. „Poate copilul ăsta va aduce ceva bun”, mi-a spus Sorin într-o seară la bere. Dar eu știam că nu pot crește copilul altuia ca și cum ar fi al meu. Nu după tot ce s-a întâmplat.

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat ce simt cu adevărat.

— Furie. Tristețe. Rușine… și o durere pe care nu știu cum s-o scot din mine.

Am depus actele de divorț într-o zi ploioasă de decembrie. Irina a plâns iar, dar de data asta nu m-am mai întors să o consolez. Am plecat cu un geamantan și câteva haine, lăsând în urmă tot ce construisem împreună în zece ani.

Lunile care au urmat au fost un haos: avocați, discuții despre apartament, prieteni care au dispărut sau au ales tabere. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă dorm bine. Tata mi-a spus doar atât: „Capul sus, băiete! Viața merge înainte.”

Într-o seară, la câteva luni după divorț, am primit un mesaj de la Irina: „S-a născut fetița. E sănătoasă.” Am privit mesajul minute în șir fără să știu ce să răspund. Am simțit un gol imens și o liniște apăsătoare.

Acum locuiesc singur într-o garsonieră mică din Militari. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: citesc mai mult, ies la alergat în parc și uneori mă întâlnesc cu prietenii vechi. Dar rana trădării încă doare.

Mă întreb uneori dacă puteam face ceva diferit sau dacă vina e doar a ei. Oare putem ierta cu adevărat o astfel de trădare? Sau rămânem pentru totdeauna prizonieri ai trecutului?

Poate că povestea mea nu e unică, dar pentru mine e tot ce am avut mai prețios și am pierdut într-o clipă.