Umbrele unui tată absent: Povestea Mariei și a luptei pentru fiul ei

— Nu mai pot, Simona. Pur și simplu nu mai pot!
Vocea Mariei răsuna spartă printre picăturile reci de ploaie care băteau în acoperișul stației de autobuz. Își strângea paltonul sub bărbie, iar ochii îi fugeau mereu spre căruciorul în care dormea liniștit micuțul Andrei.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși știam că răspunsul nu va fi unul simplu.
Maria a oftat adânc și a început să vorbească, cuvintele curgând ca un râu dezlănțuit după o furtună lungă.
— Vlad… nu-l vrea pe Andrei. Nu-l vrea nici pe mine, cred. De când am născut, parcă s-a transformat într-un străin. Vine târziu acasă, nu vorbește cu mine, nu se uită la copil. Dacă îl rog să-l țină cinci minute ca să pot face un duș, se enervează și pleacă la țigară pe balcon.
Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi aminteam de Vlad din facultate — mereu glumeț, mereu cu Maria de mână, promițându-i că va fi cel mai bun tată din lume.
— Ai încercat să vorbiți? am întrebat încet.
Maria a zâmbit amar.
— În fiecare seară. Dar el spune că nu e pregătit, că nu știe ce să facă cu un copil, că viața lui s-a terminat. Mă acuză că l-am „legat” cu sarcina asta, de parcă nu am fost amândoi acolo…
A început să plângă în hohote, iar eu am tras-o lângă mine pe bancă, încercând să-i ofer puțină alinare.
— Mama mea spune că trebuie să rabd, că așa sunt bărbații la început. Dar eu nu mai pot! Sunt nopți în care Andrei plânge și eu plâng cu el, iar Vlad nici nu se trezește. Dimineața mă privește ca pe o slugă obosită și pleacă la muncă fără să spună nimic.
Am simțit furie și neputință. În România, prea des femeile sunt lăsate singure să ducă greul familiei, iar societatea le cere să fie „puternice”, „răbdătoare”, „sacrificate”. Dar cine le întreabă ce simt? Cine le ajută când nu mai pot?
— Maria, nu e vina ta. Știi asta, nu?
Ea a dat din cap, dar ochii îi trădau îndoiala.
— Poate dacă eram mai frumoasă… sau dacă nu mă îngrășam în sarcină… Poate dacă nu eram atât de obosită mereu…
— Nu! am spus hotărât. Nu tu trebuie să te schimbi! Vlad trebuie să-și asume responsabilitatea. E tatăl copilului tău!
Maria a oftat din nou și s-a uitat la Andrei, care se foia în somn.
— Știi ce e cel mai greu? Când îl văd pe Andrei cum mă caută cu privirea și știu că eu sunt tot universul lui… dar nu pot să-i ofer și un tată prezent. Mă doare pentru el mai mult decât pentru mine.
Am stat mult timp acolo, în ploaie, ascultând-o cum povestește despre certurile din casă, despre privirile reci ale lui Vlad, despre presiunea părinților care îi spun să „nu-și strice familia”, despre prietenele care dispar una câte una când nu mai ai timp de cafele și bârfe.
Într-o seară, Maria m-a sunat plângând:
— Simona, Vlad a plecat! Și-a făcut bagajele și a spus că are nevoie de „spațiu”. Mi-a lăsat bani pe masă și a zis că o să mă caute când o să fie pregătit să fie tată. Dar dacă nu va fi niciodată pregătit? Ce fac eu acum?
Am alergat la ea acasă. Am găsit-o stând pe podea lângă pătuțul lui Andrei, cu ochii goi și obrajii scăldați în lacrimi. Am luat-o în brațe și am stat așa mult timp, fără cuvinte.
— Oamenii cred că maternitatea e doar fericire și zâmbete de bebeluș… Dar nimeni nu vorbește despre nopțile albe, despre frica de a greși, despre singurătatea care te apasă ca o piatră pe piept… Și când cel pe care îl iubești cel mai mult te abandonează exact atunci când ai cea mai mare nevoie de el… cum să mai ai încredere în tine?
Zilele au trecut greu pentru Maria. A trebuit să se întoarcă la serviciu mai devreme decât ar fi vrut, pentru că banii lăsați de Vlad s-au terminat repede. A găsit o bonă bătrână din cartier, tanti Ileana, care îi cerea puțin și era blândă cu Andrei. Dar vinovăția o măcina:
— Simona, mă simt ca o mamă rea… Îl las pe Andrei cu o străină ca să pot plăti facturile… Și tot singură sunt!
Am încercat să-i spun că face tot ce poate, dar Maria era prinsă într-un cerc vicios al autoînvinovățirii și al dorului după sprijinul pe care Vlad nu i-l dăduse niciodată cu adevărat.
Într-o zi, Vlad a apărut la ușă. Avea barba crescută și ochii roșii.
— Am greșit… Nu pot fără voi… Dar nu știu dacă pot fi tatăl de care aveți nevoie…
Maria l-a privit lung.
— Nu vreau promisiuni goale, Vlad. Vreau doar adevărul: poți sau nu poți? Pentru Andrei.
Vlad a tăcut mult timp.
— Nu știu…
Maria a oftat.
— Atunci pleacă din nou. Mai bine creștem singuri decât cu jumătăți de măsură.
A închis ușa încet după el și s-a prăbușit pe podea.
Astăzi, Maria încă luptă singură pentru Andrei. Sunt zile când zâmbește sincer și zile când pare că abia se ține pe picioare. Dar a ales demnitatea în locul compromisului.
M-am întrebat adesea: câte femei ca Maria trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte mame își cresc copiii singure pentru că tații fug de responsabilitate? Și cât timp vom mai accepta ca societatea să le judece pe ele — și nu pe cei care abandonează?
Poate că povestea Mariei vă va face să priviți altfel o mamă singură data viitoare când o vedeți grăbindu-se prin ploaie cu un copil de mână.

„Oare cât curaj trebuie să ai ca să alegi singurătatea în locul unei iubiri care doare? Și cât timp va mai fi vina tot pe umerii noștri?”