Umbrele unui Tată: Sacrificii Nevăzute

— Tata, tu vii vreodată acasă devreme? Vocea Irinei, fetița mea de zece ani, răsuna în holul mic al apartamentului nostru din cartierul Titan. Era deja trecut de ora nouă seara, iar eu abia intrasem pe ușă, cu paltonul ud de ploaie și servieta grea de hârtii inutile. Am rămas nemișcat o clipă, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam întrebarea asta, dar de fiecare dată mă lovea ca un pumn în stomac.

— Irina, tati trebuie să muncească mult ca să avem tot ce ne trebuie, am încercat să-i răspund, forțând un zâmbet obosit. Dar privirea ei tristă mi-a spus că nu mă crede. Sau, mai rău, că nu-i mai pasă.

Soția mea, Maria, mă aștepta în bucătărie cu o privire la fel de rece ca supa rămasă pe aragaz. — Ai uitat că azi e serbarea Irinei? Ai promis că vii. Toți ceilalți părinți au fost acolo. Doar tu ai lipsit.

Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia galbeni, tapetați cu desenele copiilor și facturi neplătite. Nu era prima dată când promisiunile mele se spărgeau ca niște baloane de săpun. Dar ce puteam face? La serviciu, șeful meu, domnul Popescu, nu avea milă: „Dacă vrei să rămâi aici, Mihai, trebuie să fii primul care vine și ultimul care pleacă.” Și eu voiam să rămân. Aveam rate la bancă, două guri de hrănit și o soție care nu mai zâmbea ca altădată.

Într-o seară de vineri, când am ajuns acasă mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Maria plângând în dormitor. — Nu mai pot, Mihai. Parcă nici nu mai trăim împreună. Ești mereu plecat, copiii cresc fără tine. Ce rost are totul dacă nu suntem o familie?

Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. — Nu vreau bani sau cadouri. Vreau să fii aici. Să ne vezi. Să ne asculți.

M-am simțit mic și neputincios. Toată viața mea fusese o alergare continuă după siguranță și stabilitate. Tata a murit când aveam doisprezece ani și am văzut-o pe mama muncind până la epuizare ca să ne țină pe linia de plutire. Mi-am jurat atunci că ai mei nu vor duce lipsă de nimic. Dar oare nu făceam exact aceeași greșeală ca mama? Oare nu sacrificam prezentul pentru un viitor care părea mereu prea departe?

Într-o duminică dimineață, am încercat să recuperez timpul pierdut. Am propus să mergem împreună în parc. Irina s-a uitat la mine suspicioasă: — Chiar poți azi? Sau te sună iar de la muncă?

Am simțit un nod în gât. — Promit că azi sunt doar al vostru.

Ziua aceea a fost ca o gură de aer proaspăt. Am râs, am alergat după porumbei și am mâncat înghețată pe bancă. Dar bucuria a fost umbrită de gândul că pentru ei eram deja un străin cu care împărțeau același acoperiș.

Seara, când i-am dus la culcare pe Irina și pe fratele ei mai mic, Vlad, ea m-a întrebat: — Tata, tu mă iubești? Sau doar muncești pentru mine?

Întrebarea ei m-a lovit mai tare decât orice ceartă cu Maria sau reproș de la serviciu. Am realizat atunci cât de mult pierdusem din esența a ceea ce înseamnă să fii tată.

În zilele următoare am încercat să schimb ceva. Am refuzat orele suplimentare, am venit acasă la timp, am ajutat la teme și am gătit împreună cu copiii. Dar tensiunile nu dispăruseră. Maria era încă distantă, iar Irina părea că nu știe dacă poate avea din nou încredere în mine.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit un telefon de la șef: — Mihai, dacă nu vii acum la birou să rezolvi situația asta cu clientul, poți să-ți cauți alt job!

Am privit spre masa unde copiii desenau și Maria pregătea cina. Am simțit cum lumea mea se împarte în două: familia sau serviciul? Am ales familia.

A doua zi am fost concediat.

Maria m-a privit lung când i-am spus vestea. — Poate e un semn că trebuie să ne regândim viața.

Au urmat luni grele. Am trăit din economii, am vândut mașina și am renunțat la multe lucruri care păreau esențiale înainte. Dar am câștigat ceva ce nu știam că pierdusem: apropierea de copiii mei și liniștea serilor petrecute împreună.

Irina a început să-mi povestească din nou despre școală, Vlad m-a rugat să-i citesc povești înainte de culcare, iar Maria a început să zâmbească timid când mă vedea jucându-mă cu ei.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă sau dacă sacrificiul meu va fi răsplătit vreodată material. Dar știu că pentru prima dată după mulți ani mă simt viu și prezent în propria mea viață.

Mă întreb adesea: oare câți tați ca mine cred că dragostea se măsoară în bani și sacrificii tăcute? Oare cât costă cu adevărat timpul pierdut cu cei dragi? Voi ce ați fi ales?