Un an de tăcere, un telefon și o taină de familie: Povestea unei alegeri care mi-a schimbat viața
— Nu răspunde, te rog! a șoptit Maria, cu ochii mari și umezi, când telefonul a început să sune insistent într-o seară de noiembrie. Era trecut de ora nouă, iar în garsoniera noastră friguroasă abia dacă mai pâlpâia lumina de la caloriferul electric. Am privit-o lung, încercând să-i citesc frica din priviri. Știam că nu era doar oboseala sau grijile de peste zi. Era altceva, ceva ce plutea între noi de luni bune.
Am ridicat receptorul. „Alo?”
O voce gravă, ușor răgușită: „Radu, sunt Ilie. Vin mâine la voi.”
Atât. Fără explicații, fără întrebări despre nepoți sau despre Maria. Doar o sentință rece, care mi-a înghețat sângele în vine.
După ce am închis telefonul, Maria s-a prăbușit pe canapea. „Nu trebuia să răspunzi… Nu știi ce înseamnă asta.”
Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. „Nu înțelegi… Tata nu vine niciodată fără motiv. Și niciodată nu e un motiv bun.”
A doua zi, am stat ca pe ace. Am făcut curat, am pus masa cu ce aveam – niște zacuscă de la mama și pâine veche de două zile. Când a bătut la ușă, Maria s-a ascuns în baie.
Ilie a intrat fără să salute. Era mai slab decât îl știam, cu ochii adânciți în orbite și hainele ponosite. S-a așezat la masă și m-a privit fix.
„Știi de ce am venit?”
Am dat din cap că nu.
„Maria nu ți-a spus nimic, nu-i așa?”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. „Despre ce?”
A oftat adânc și a început să povestească. Despre datoriile pe care le făcuse cu ani în urmă, despre cum pierduse casa părintească la jocuri de noroc, despre cum mama Mariei îl părăsise din cauza asta. Despre cum el încercase să se reabiliteze, dar nu reușise decât să se afunde mai tare.
„Acum au venit după mine. Dacă nu plătesc până vineri, mă dau afară din apartament. N-am unde să mă duc.”
Maria a ieșit din baie cu ochii roșii. „Tata, nu poți să vii aici! N-avem nici noi unde sta!”
Ilie a ridicat din umeri. „Nu cer mult. Doar câteva zile… Sau măcar bani de chirie.”
M-am uitat la Maria. Știam că nu avem niciun leu pus deoparte. Salariul meu abia ajungea pentru facturi și mâncare. Ea lucra part-time la o farmacie și visa să strângem bani pentru avansul la un apartament mic.
„Nu putem”, am spus încet.
Ilie s-a ridicat brusc, trântind scaunul. „Așa vă învață pe voi părinții voștri? Să vă lăsați familia pe drumuri?”
Maria a început să plângă în hohote. „Tata, te rog… Nu mai pot! De când eram mică tot așa ești! Mereu vii cu problemele tale și ne ceri să le rezolvăm!”
Am simțit că mă sufoc între ei. Îl vedeam pe Ilie – un om distrus de propriile greșeli – și pe Maria, prinsă între datoria față de tatăl ei și dorința de a avea o viață normală.
Seara târziu, după ce Ilie a plecat trântind ușa și blestemându-ne, am stat cu Maria pe întuneric.
„Radu”, mi-a spus ea printre suspine, „dacă-l ajutăm acum, n-o să se termine niciodată. Dar dacă-l lăsăm pe drumuri… cum o să putem dormi noaptea?”
Am stat mult timp fără să spun nimic. M-am gândit la tata – cum mă învățase mereu să fiu drept, dar și milos. M-am gândit la mama – cum îmi spunea că familia e totul, dar că uneori trebuie să știi când să spui nu.
În zilele următoare, Ilie a venit iar și iar. A cerut bani cu împrumut, a amenințat că se omoară dacă nu-l ajutăm. Maria s-a închis tot mai mult în ea însăși; eu am început să lipsesc tot mai des de acasă sub pretextul serviciului.
Într-o seară, l-am găsit pe Ilie dormind pe palierul blocului nostru. Mi-a fost milă de el – dar și teamă că nu va pleca niciodată din viața noastră.
Atunci am luat o decizie: am sunat-o pe sora Mariei, Irina, care locuia la Bacău și cu care nu mai vorbiseră de ani buni din cauza certurilor vechi.
„Irina”, i-am spus cu voce tremurată, „e timpul să fim o familie adevărată. Tata are nevoie de ajutor – dar nu doar noi doi putem duce totul.”
A fost greu – au urmat certuri la telefon, reproșuri vechi scoase la suprafață, lacrimi și promisiuni încălcate. Dar Irina a venit la București; împreună am găsit o soluție: l-am dus pe Ilie la un centru social pentru bătrâni dependenți de jocuri de noroc.
Maria n-a vorbit cu mine două săptămâni după aceea. Dar într-o dimineață s-a trezit plângând și m-a strâns tare în brațe.
„Poate că nu suntem cei mai buni copii… Dar măcar încercăm să fim oameni.”
Acum stau și mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de familie? Sau tot ce putem face e să alegem răul cel mai mic?