Un cadou pentru mama care ne-a despărțit: Povestea unei familii sfâșiate de minciuni

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi ardeau obrajii. Mama stătea între noi, cu mâinile strânse la piept, incapabilă să rostească vreun cuvânt. Era ziua ei de naștere, iar în loc să sărbătorim, casa noastră mirosea a supă de pui și a trădare.

Totul a început cu o intenție bună. Mama are hipertensiune de ani buni, iar eu, Ana, am strâns bani luni de zile ca să-i cumpăr un ceas inteligent care monitorizează pulsul și tensiunea. Am vrut să-i arăt că-mi pasă, că nu sunt indiferentă la suferința ei. Când i l-am dat, ochii i s-au umplut de lacrimi și m-a îmbrățișat strâns. „Mulțumesc, draga mea! Chiar aveam nevoie de asta”, mi-a șoptit.

Dar Irina, sora mea mai mică, a privit totul cu răceală. Nu a spus nimic atunci, dar am simțit că ceva nu e în regulă. Mereu a fost geloasă pe relația mea cu mama, mereu a simțit că eu primesc mai multă atenție. A doua zi, când am venit acasă de la serviciu, am găsit cutia ceasului pe patul Irinei. Ceasul era la mâna ei.

— Ce faci cu ceasul mamei? am întrebat-o, încercând să-mi păstrez calmul.

— Ceasul ăsta e al meu. Mama mi l-a dat mie, a răspuns ea sec, fără să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am coborât la mama, care stătea pe canapea și se uita la televizor.

— Mamă, tu i-ai dat ceasul Irinei?

Mama s-a uitat la mine confuză. — Nu… Eu… Nu știu despre ce vorbești.

Am urcat din nou la Irina și am izbucnit:

— De ce minți? Știi bine că eu i l-am cumpărat mamei!

Irina a ridicat din umeri și a spus cu voce joasă:

— Mereu ai impresia că totul ți se cuvine. Lasă-mă și pe mine să am ceva!

A urmat o săptămână de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe sub sprâncene. Tata încerca să facă glume la masă, dar nimeni nu râdea. Mama părea tot mai obosită și mai absentă. Într-o seară, când am venit acasă mai devreme, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon:

— Da, ți-am zis că mi l-a dat mama! Ana nici măcar nu știe să aleagă cadouri bune… Eu am grijă de mama, nu ea!

M-am simțit ca o străină în propria casă. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că am fost prea posesivă cu mama, poate că Irina are dreptate și nu am lăsat-o niciodată să fie în centrul atenției.

Într-o duminică dimineață, când toți erau acasă, am decis să clarific lucrurile. Am intrat în sufragerie și am spus:

— Trebuie să vorbim. Nu mai pot suporta tensiunea asta.

Irina a oftat teatral și s-a uitat la tata, ca și cum ar fi cerut ajutor.

— Ce vrei să mai spui? Că tu ești victima și eu sunt mereu cea rea?

— Nu e vorba despre cine e bun sau rău! E vorba despre adevăr! De ce ai mințit?

Mama a început să plângă încet. Tata s-a ridicat nervos:

— Gata! M-am săturat de certurile voastre! Dacă nu puteți conviețui ca două surori normale, fiecare merge pe drumul ei!

M-am simțit ca un copil pedepsit. Am ieșit din casă și am mers ore întregi prin parc. M-am gândit la copilăria noastră: cum ne jucam împreună în curte, cum îi aduceam flori mamei și râdeam toate trei. Unde s-a rupt totul?

În zilele următoare, Irina a început să spună rudelor că eu sunt geloasă pe ea și că nu suport să o văd fericită. Unchiul Mihai m-a sunat să mă întrebe dacă e adevărat că am țipat la mama și am făcut-o să plângă. M-am simțit trădată și neînțeleasă.

Am încercat să vorbesc cu mama singură. Am găsit-o într-o zi în bucătărie, făcând cozonac.

— Mamă… Tu chiar crezi că eu vreau răul Irinei?

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns.

— Nu cred asta… Dar nici nu mai știu ce să cred. Sunteți surorile mele dragi… De ce nu puteți fi bune una cu alta?

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun cât de mult mă doare totul, dar nu am putut. Am plecat fără să mai spun nimic.

Au trecut luni de atunci. Eu și Irina abia dacă ne salutăm când ne vedem la mesele de familie. Mama s-a îmbolnăvit mai tare; stresul i-a crescut tensiunea și merge tot mai des la medic. Tata s-a retras în tăcere și petrece tot mai mult timp la atelierul lui din curte.

Uneori mă întreb dacă un simplu cadou poate distruge o familie sau dacă adevărata problemă era acolo dintotdeauna, ascunsă sub covorul aparențelor. Poate că fiecare dintre noi poartă o rană veche pe care nu știe cum s-o vindece.

Oare există iertare după atâtea minciuni? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce credeți — merită să lupți pentru adevăr sau e mai bine să lași lucrurile nespuse pentru liniștea familiei?