Un cal sălbatic, o copilă uitată și miracolul speranței – Povestea mea, așa cum n-ați mai auzit-o niciodată

— Nu te apropia, Ilinca! Nu vezi că-i nebun? O să te calce în picioare!
Vocea bunicii răsuna aspru peste curtea plină de noroi, dar eu nu mă puteam opri. Picioarele mi se afundau în pământul ud, iar inima bătea atât de tare încât aproape că-mi acoperea strigătele oamenilor. Toți erau acolo: nea Ghiță cu furca lui ruginită, tanti Viorica cu privirea tăioasă și tata… tata care nici măcar nu se uita la mine.

În mijlocul drumului, calul sălbatic se zbătea legat de un copac, ochii lui mari și negri plini de spaimă. Îl prinseseră cu greu în zori, după ce săptămâni întregi îi terorizase pe toți: rupea garduri, fura porumb, speria copiii. Acum voiau să-l omoare. Și eu… eu nu puteam lăsa asta să se întâmple.

— Ilinca, vino înapoi! — a strigat bunica din pragul casei. Dar eu am făcut un pas înainte.

— Lăsați-l! Nu v-a făcut nimic rău! — am țipat, cu vocea tremurândă.

Oamenii s-au oprit pentru o clipă. M-au privit ca pe o ciudățenie. Pentru ei eram doar fata aia care trăia cu bunica la marginea satului, de când mama plecase la oraș și tata se apucase de băut. Nu aveam prieteni. Nu aveam pe nimeni.

— Ce știi tu, fată? — a mormăit nea Ghiță. — Calul ăsta e blestem! Ne distruge tot!

— E doar speriat! — am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. — Și eu sunt speriată… dar nu mă omorâți pe mine!

Tata a râs scurt, amar.

— Nu te compara tu cu un animal sălbatic, Ilinca. Hai acasă!

Dar eu nu m-am mișcat. M-am apropiat încet de cal, ignorând amenințările și privirile tăioase. Am simțit cum tremură pământul sub copitele lui. Mirosea a ploaie și a frică.

— Nu-ți fie teamă… — am șoptit, întinzând mâna spre botul lui umed.

În clipa aia am simțit ceva ciudat: parcă toată durerea mea se adunase în ochii lui. Eram două suflete pierdute, fiecare închis în colivia lui. Poate că de asta am avut curajul să-l ating.

Oamenii au început să murmure. Bunica plângea în tăcere. Tata s-a întors cu spatele.

— Dacă fata asta vrea să moară, lăsați-o! — a zis cineva.

Dar calul nu m-a lovit. S-a liniștit sub mâna mea și a oftat adânc, ca și cum ar fi înțeles tot ce simt.

În zilele care au urmat, satul a fost împărțit: unii voiau să-l lase în viață pentru că „fata lui Doru” îl îmblânzise; alții spuneau că e doar o chestiune de timp până va face rău din nou. Eu mergeam zilnic la el, îi aduceam apă și iarbă proaspătă. Îi vorbeam despre mama care nu mai suna niciodată, despre tata care nu mă vedea și despre bunica ce îmbătrânea pe zi ce trece.

Într-o seară, când soarele apunea peste dealuri și satul era liniștit, tata a intrat în camera mea fără să bată.

— Ilinca… De ce faci asta? De ce te încăpățânezi?

Am ridicat din umeri.

— Pentru că dacă nu lupt pentru el, cine o va face? Dacă nu lupt pentru mine… cine o va face?

Tata s-a uitat la mine lung, ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată.

— Știi… când mama ta a plecat, am crezut că n-o să mai pot iubi nimic pe lumea asta. Nici măcar pe tine. Dar tu… tu ai mai mult curaj decât am avut eu vreodată.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. L-am văzut pe tata plângând pentru prima dată.

A doua zi dimineață, satul s-a adunat din nou. De data asta nu mai era furie în ochii lor, ci curiozitate. Tata a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Dacă Ilinca spune că merită o șansă… atunci hai să-i dăm o șansă!

Oamenii au murmurat nemulțumiți, dar nimeni n-a mai ridicat furca.

Au trecut luni de atunci. Calul sălbatic a devenit al meu. L-am numit Speranță. Împreună am învățat să avem încredere unul în celălalt. Tata s-a schimbat: a început să repare gardurile din curte și uneori chiar zâmbește. Bunica spune că n-a mai văzut atâta lumină în ochii mei de când eram mică.

Dar cel mai important e că am învățat ceva: uneori trebuie să fii tu primul care crede într-un miracol, chiar dacă toți ceilalți râd sau te condamnă.

Mă întreb adesea: dacă n-aș fi avut curajul atunci, ce s-ar fi ales de mine? Oare câți dintre noi trăim cu sufletul legat de un copac și așteptăm ca cineva să ne dea o șansă?