Un dar care a schimbat două vieți: Povestea mea și a lui Radu

— Nu poți să faci asta, Irina! Nu ești mama lui, nici măcar rudă! Ce te-a apucat? — vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, la mâinile ei tremurânde, la ochii umezi, și simțeam cum mi se strânge inima. Dar nu puteam da înapoi. Nu după ce îl văzusem pe Radu, cu ochii lui mari și triști, întins pe patul de spital, cu pielea galbenă și trupul firav.

Totul a început într-o zi obișnuită la Spitalul „Marie Curie”, unde lucrez ca asistentă medicală de aproape zece ani. Eram de gardă la secția de nefrologie pediatrică, când a fost adus Radu, un băiețel de zece ani dintr-un sat de lângă Pitești. Mama lui, doamna Lăcrămioara, plângea în hohote pe hol, iar tatăl lui, domnul Doru, stătea cu capul plecat, neputincios. Radu avea insuficiență renală cronică, iar medicii au spus clar: fără un transplant de rinichi, nu mai are mult de trăit.

Zilele treceau greu. Îl vedeam pe Radu cum se stingea încet, de la o dializă la alta. Familia lui era disperată. S-au făcut teste, dar niciunul dintre părinți nu era compatibil. Nici măcar sora lui mai mare, Ana. Am simțit o furie surdă față de nedreptatea asta, față de soarta care lovește fără milă. Într-o seară, după o tură lungă, am rămas lângă patul lui Radu. M-a privit cu ochi mari și m-a întrebat cu o voce stinsă:

— Doamna Irina, credeți că o să mă fac bine?

Am simțit un nod în gât. Nu puteam să-l mint. Dar nici să-i răpesc speranța.

— Radu, eu cred că uneori se întâmplă minuni. Și cred că meriți una.

În noaptea aceea nu am dormit. M-am gândit la el, la părinții lui, la toți copiii pe care i-am văzut suferind. Și atunci mi-a venit ideea nebunească: dacă eu aș putea fi donatorul? Am discutat cu medicii, am făcut analizele. Când am aflat că sunt compatibilă, am simțit un amestec de frică și bucurie. Dar apoi au început adevăratele probleme.

Familia mea a reacționat violent. Soțul meu, Mihai, a refuzat să vorbească cu mine zile întregi.

— Irina, dacă pățești ceva? Dacă rămâi cu probleme toată viața? Avem și noi un copil! — mi-a spus într-o seară, cu vocea spartă.

— Știu, Mihai. Dar nu pot să stau cu mâinile în sân. Dacă ar fi fost Andreea în locul lui Radu, n-ai fi vrut să existe cineva care să o salveze?

— Nu e același lucru! Andreea e fata noastră! — a izbucnit el, trântind ușa.

Mama mea, o femeie simplă de la țară, nu înțelegea de ce aș risca totul pentru un copil străin. Prietenele mă priveau cu milă, ca pe o ciudată. Doar colega mea, Alina, m-a susținut din prima clipă.

— Irina, dacă tu simți că asta e menirea ta, fă-o. Nu lăsa frica să te oprească. — mi-a spus ea, strângându-mă în brațe.

În ziua operației, am simțit o liniște ciudată. M-am uitat la Radu, care zâmbea timid, și la părinții lui, care nu mai aveau cuvinte să-mi mulțumească. Înainte să intru în sala de operații, Mihai a venit la mine. Avea ochii roșii de plâns.

— Nu pot să te opresc, Irina. Dar să știi că mi-e frică. Și te iubesc.

— Și eu te iubesc, Mihai. Totul va fi bine, am simțit-o.

Operația a durat ore întregi. Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am întrebat a fost dacă Radu e bine. Doctorul mi-a zâmbit.

— A fost un succes. Radu are șanse reale acum.

Am plâns de ușurare. Zilele de recuperare au fost grele. Am simțit dureri, am avut momente de îndoială, dar de fiecare dată când îl vedeam pe Radu, cu obrajii rumeniți și ochii plini de viață, știam că am făcut ceea ce trebuia. Familia mea a început să mă înțeleagă. Mihai a venit într-o zi cu Andreea de mână și m-a sărutat pe frunte.

— Suntem mândri de tine, mami. — mi-a spus Andreea, iar Mihai a dat din cap, cu ochii în lacrimi.

Radu a venit să mă vadă înainte să fie externat. M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:

— Vă mulțumesc că mi-ați dat o nouă viață. O să fiți mereu îngerul meu.

Acum, la câteva luni după operație, încă mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Am pierdut prieteni, am câștigat alții, am trecut prin frici și certuri, dar am descoperit cât de puternică poate fi solidaritatea umană. Mă uit la familia mea, la Radu, la părinții lui, și mă întreb: oare câți dintre noi am avea curajul să dăruim o parte din noi pentru a salva un necunoscut? Ce ne oprește, de fapt? Frica, egoismul sau lipsa de speranță? Poate că, uneori, o singură decizie poate schimba nu doar viața unui copil, ci și sufletul nostru pentru totdeauna.