„Un singur nepot ajunge!”: Cum mama soacră a destrămat familia noastră

— Irina, să nu te superi pe mine, dar cred că un singur nepot e destul, a spus mama soacră, privindu-mă peste ochelari, cu vocea aceea rece pe care o folosea când voia să pună punct oricărei discuții. Eram în bucătăria ei, cu miros de ciorbă și cafea veche, iar stomacul meu se strângea nu doar din cauza grețurilor matinale, ci și din cauza tensiunii care plutea între noi.

Am rămas cu lingura în mână, uitându-mă la ea. Nu știam dacă să râd sau să plâng. Eram însărcinată în trei luni cu al doilea copil, iar vestea nu fusese primită cu bucurie nici de soțul meu, Mihai, nici de mama lui, doamna Viorica. — De ce spui asta? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. — E greu, Irina. Mihai abia se descurcă la muncă, tu ești tot timpul obosită, iar casa voastră e mică. Nu mai bine vă opriți aici?

Acele cuvinte mi-au răsunat în minte zile întregi. M-am simțit vinovată pentru că îmi doream încă un copil. M-am simțit egoistă. Dar cel mai tare m-a durut lipsa de sprijin din partea familiei.

Mihai a venit acasă târziu în seara aceea. L-am așteptat cu cina pe masă și cu inima grea. — Mama ta a zis că nu ar trebui să mai facem copii, i-am spus direct. Mihai a oftat și s-a așezat la masă fără să mă privească. — Știi cum e mama… mereu se bagă unde nu-i fierbe oala. Dar poate are dreptate, Irina. E greu cu doi copii.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu era prima dată când Mihai lua partea mamei lui, dar acum era vorba despre familia noastră, despre visurile mele. — Și eu? Eu nu contez? Nu vrei să avem o familie mare? — Irina, nu e momentul… poate mai târziu.

Zilele au trecut greu. Am început să mă izolez, să nu mai vorbesc cu nimeni despre sarcină. Mama mea era la țară și nu putea veni des la București. Prietenele mele erau ocupate cu joburile lor sau plecate din țară. Mă simțeam singură și neînțeleasă.

Când s-a născut Ana-Maria, fetița noastră, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar mama soacră a venit la maternitate cu o față lungă și un buchet de flori ofilit. — Să fie sănătoasă… dar să nu vă mai gândiți la al treilea! a spus printre dinți.

După ce am ajuns acasă, conflictele s-au agravat. Viorica venea zilnic „să mă ajute”, dar tot ce făcea era să critice: „Nu știi să-i dai copilului să mănânce!”, „Băiatul ăsta (Radu, fiul nostru cel mare) e prea răsfățat!”, „Casa asta arată ca după război!”. Mihai încerca să stea deoparte, dar când îi spuneam că nu mai pot, ridica din umeri: — E mama… las-o să vorbească.

Într-o zi, am cedat. — Nu mai vreau să vină la noi! am urlat la Mihai după ce Viorica plecase trântind ușa. — Dacă nu mă susții, nu știu cât mai rezist! Mihai s-a uitat la mine ca la o străină: — Ce vrei să fac? Să-mi dau mama afară?

A urmat o perioadă rece între noi. Vorbeam doar despre copii sau facturi. Într-o seară, l-am auzit pe Radu spunându-i Anei: — Mami plânge mereu când vine bunica… Oare de ce?

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am luat copiii și am plecat la mama la țară pentru câteva zile. Aerul curat și liniștea mi-au dat curajul să-i scriu lui Mihai o scrisoare lungă în care i-am spus tot ce simt: frustrarea, singurătatea, durerea de a nu fi ascultată.

Mihai a venit după noi după o săptămână. Era obosit și abătut. — Irina, îmi pare rău… N-am știut că te doare atât de tare. Dar nu pot să-mi las mama singură…

— Nici eu nu pot trăi toată viața sub umbra ei! am izbucnit.

Au urmat luni de discuții, certuri și împăcări. Am mers chiar la consiliere de cuplu. Viorica n-a înțeles niciodată de ce am pus distanță între noi și ea. — Voi tinerii sunteți prea sensibili! spunea mereu.

Astăzi suntem încă împreună, dar relația cu soacra mea e rece și distantă. Copiii o văd rar și doar sub supravegherea noastră. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus ceva ce putea fi reparat.

Oare câte familii sunt sfâșiate de orgolii și neînțelegeri? Oare cât de mult ar trebui să ne lăsăm influențați de părinți când vine vorba despre viața noastră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?