Un singur nepot e destul! Lupta mea cu decizia soacrei

— Nu, nu se poate! Un singur nepot e destul! a tunat vocea soacrei mele, doamna Lidia, în mijlocul bucătăriei, cu mâinile încrucișate pe piept și privirea rece ca gheața. M-am oprit din spălatul vaselor, cu inima bătându-mi nebunește. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva. Eram însărcinată în două luni și abia găsisem curajul să-i spun lui Radu. Nu apucasem să ne bucurăm împreună, că vestea a ajuns la urechile Lidiei, iar reacția ei a fost ca o palmă peste suflet.

— Mamă, te rog… nu e decizia ta, a încercat Radu să intervină, dar vocea lui era slabă, aproape pierdută.

— Ba da, e casa mea! Și nu vreau să văd doi copii alergând pe aici. Unul e destul! Să nu crezi că o să vă ajut cu încă unul! a continuat ea, fără urmă de milă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când ne-am mutat la ea după ce am pierdut apartamentul la bancă, viața noastră era un șir de compromisuri. Lidia avea grijă de nepotul nostru, Paul, dar fiecare gest de ajutor venea cu prețul umilinței. Acum mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.

În acea noapte, m-am întors pe toate părțile în pat. Radu stătea cu spatele la mine. Am încercat să-i ating umărul.

— Radu… ce facem? Nu pot să… Nu pot să renunț la copilul ăsta.

A oftat adânc.

— Nu știu… Mamă nu glumește. Dacă ne dă afară? Unde mergem?

— O să găsim o soluție! Nu pot să cred că ai de gând să… să asculți de ea!

— Nu înțelegi… Am pierdut totul deja. Nu mai pot să risc nimic.

M-am ridicat din pat și am plâns în baie până dimineața. Mi-am amintit de mama mea, care murise acum trei ani. Ea m-ar fi îmbrățișat și mi-ar fi spus că orice copil e o binecuvântare. Dar acum eram singură.

Zilele următoare au fost un coșmar. Lidia nu-mi vorbea decât monosilabic și doar când era absolut necesar. Paul simțea tensiunea și mă întreba mereu de ce bunica e supărată. Radu se retrăgea tot mai mult în tăcere. Mă simțeam invizibilă în propria viață.

Într-o după-amiază, când Lidia era plecată la piață, am sunat-o pe sora mea, Ioana.

— Nu mai pot, Ioana… Simt că mă sufoc aici. Mi-e frică să nu cedez.

— Vino la mine! Stai cât ai nevoie. Nu contează că e garsonieră mică. Nu poți să trăiești așa!

Am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Dar când i-am spus lui Radu că vreau să plec la Ioana până ne liniștim, a explodat.

— Ce vrei să faci? Să mă lași singur cu mama? Să pleci cu Paul? O să creadă toată lumea că ne despărțim!

— Mai bine decât să mă pierd pe mine! Nu pot să trăiesc sub dictatura Lidiei!

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele pe furiș. Paul plângea că nu vrea să plece de la bunica. Radu nu mi-a spus niciun cuvânt când am ieșit pe ușă. Am simțit că mi se rupe inima.

La Ioana am găsit liniște și înțelegere. Mi-a făcut ceai și m-a lăsat să dorm două zile fără să mă întrebe nimic. Când m-am trezit, mi-am dat seama cât de mult mă schimbasem în ultimii ani – devenisem umbra femeii care eram înainte de căsătorie.

Radu m-a sunat abia după o săptămână.

— Hai acasă… Mama promite că nu mai zice nimic dacă… dacă te gândești serios la ce ți-a spus.

— Adică să renunț la copil?

— E prea greu pentru toți…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi.

— Radu, eu nu pot să trăiesc fără demnitate. Dacă tu poți, rămâi acolo cu mama ta.

Am închis telefonul tremurând. Ioana m-a îmbrățișat strâns.

— Ești puternică, Ana! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva!

Lunile au trecut greu. Am găsit un job part-time la o librărie și am început terapia. Paul s-a adaptat greu la noua viață, dar încet-încet a început să râdă din nou. Când s-a născut Maria, sora lui mai mică, am simțit că tot chinul a meritat.

Radu nu a venit la maternitate. Lidia nici atât. Dar Ioana era acolo, cu lacrimi în ochi și un buchet de flori albastre.

Acum stau seara lângă copiii mei și mă uit la ei cum dorm liniștiți. Uneori mă întreb dacă am făcut bine alegând singurătatea în locul compromisului. Dar apoi îi privesc și știu că am ales viața.

Oare câte femei mai trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge!” atunci când toți ceilalți vor să ne reducă la tăcere?