Un singur rinichi, două destine: Dragoste, sacrificiu și răni nevindecate

— Nu mai avem timp, Ana! Trebuie să decizi acum! — vocea mamei mele răsuna în salonul rece al spitalului Fundeni, în timp ce eu încercam să-mi adun gândurile printre firele de perfuzie și mirosul înțepător de dezinfectant. Aveam 28 de ani și viața mea se rezuma la cifre: creatinina, tensiunea, orele de dializă. Rinichii mei cedau, iar lista de așteptare pentru transplant era nesfârșită. Tata stătea într-un colț, cu ochii roșii, încercând să nu plângă. Fratele meu, Radu, nu era compatibil. Mama voia să-mi dea ea un rinichi, dar medicii au spus că nu e sănătoasă. Eram singură, prizonieră într-un corp care mă trăda.

Într-o zi, când speranța se stinsese aproape complet, asistenta a intrat cu un zâmbet timid: — Ana, ai vizitator. Nu am așteptat pe nimeni. În ușă a apărut un bărbat înalt, cu ochi verzi și palme mari, care părea la fel de pierdut ca mine. — Mă cheamă Gabriel. Am citit povestea ta pe Facebook. Vreau să te ajut. Am făcut analizele. Sunt compatibil.

Nu am crezut. Cine ar face asta pentru un străin? L-am privit suspicioasă. — De ce ai face asta? — Pentru că pot. Pentru că am pierdut pe cineva drag din cauza unei boli și nu am putut ajuta atunci. Acum pot. — Vocea lui era calmă, dar ochii îi trădau o durere veche.

Familia mea a reacționat ca la un cutremur. Mama a început să plângă: — Ana, nu poți accepta așa ceva! E un necunoscut! Tata s-a înfuriat: — Dacă e vreo înșelătorie? Dacă vrea ceva la schimb? Radu a tăcut, dar privirea lui spunea totul: teamă și neîncredere. Eu însă simțeam că mă agăț de ultima șansă.

Au urmat luni de analize, interviuri cu psihologi, discuții cu preoți și certuri interminabile acasă. Gabriel venea la fiecare control, îmi aducea portocale și reviste, îmi povestea despre copilăria lui la țară, despre sora lui care murise la 16 ani din cauza unei insuficiențe renale. Încet, am început să râd din nou. Să visez. Să sper.

În noaptea dinaintea operației, am stat amândoi pe holul spitalului, privind luminile orașului prin geamul aburit. — Ți-e frică? — m-a întrebat el. — Da. Dar nu pentru mine. Pentru tine. — Nu-ți face griji. O să fie bine. Și dacă nu e… măcar am încercat să fac ceva bun.

Operația a reușit. M-am trezit cu Gabriel lângă mine, palid și slăbit, dar zâmbind. — Vezi? Ți-am spus că o să fie bine. Am plâns amândoi, fără rușine.

După externare, Gabriel venea des la noi acasă. Mama îl privea cu recunoștință, dar și cu teamă. Tata nu-i vorbea deloc. Radu părea gelos pe legătura noastră. Eu mă simțeam vie pentru prima dată după ani de boală. Îl iubeam pe Gabriel, dar nu îndrăzneam să-i spun.

Într-o seară, după o cină cu familia, tata a izbucnit: — Ana, nu vezi că omul ăsta vrea ceva de la tine? Nu există altruism pur! — Gabriel s-a ridicat calm: — Domnule Popescu, nu vreau nimic. Am făcut ce am simțit că trebuie să fac. — Atunci de ce mai vii? — Pentru că o iubesc pe Ana.

A urmat o tăcere grea. Mama a început să plângă din nou. Radu a ieșit trântind ușa. Tata a plecat în grădină. Eu am rămas cu Gabriel în bucătărie, cu inima bătând nebunește.

— Chiar mă iubești? — l-am întrebat șoptit.

— Da. Dar nu vreau să te simți datoare. Dacă nu simți la fel, pot să dispar.

— Nu vreau să dispari. Și eu te iubesc.

A urmat o perioadă scurtă de fericire intensă. Mergeam împreună la control, ne plimbam prin Herăstrău, visam la o viață normală. Dar familia mea nu accepta relația. Tata refuza să vorbească cu mine. Mama mă presa să aleg: — Nu poți să-ți legi viața de omul care ți-a dat un rinichi! Nu vezi că nu e sănătos? O să trăiești mereu cu sentimentul de datorie!

Am încercat să-i conving că dragostea noastră e reală, nu o compensație pentru sacrificiu. Dar presiunea era prea mare. Gabriel simțea că nu e binevenit. Într-o seară, mi-a spus cu voce stinsă:

— Ana, nu vreau să-ți distrug familia. Poate e mai bine să plec.

— Nu! Nu pot să te pierd!

— Ai nevoie de liniște. Ai nevoie de ei. Eu am făcut ce am putut. Dar nu pot lupta cu toată lumea.

A doua zi a plecat. Fără reproșuri, fără promisiuni. Doar cu o privire tristă și o mână caldă pe obrazul meu.

Au trecut ani de atunci. Rinichiul lui Gabriel bate în mine ca o amintire vie a iubirii și a sacrificiului. Familia mea s-a liniștit, dar între noi a rămas mereu o tăcere apăsătoare când vine vorba despre el. Uneori îl văd pe stradă, cu altcineva de mână, și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă.

Oare e corect să renunți la dragoste pentru liniștea familiei? Sau să-ți urmezi inima, chiar dacă îi rănești pe cei dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?