Un telefon la miezul nopții – Povestea Elenei din Cluj

— Elena, trebuie să-ți spun ceva. Vocea de la celălalt capăt al firului era tremurată, aproape străină. Am privit ceasul: 00:47. Vlad dormea lângă mine, liniștit, iar fiica noastră, Irina, visa probabil la păpuși și curcubeie în camera ei. Nu am recunoscut numărul, dar ceva în tonul acelei femei mi-a înghețat sângele.

— Cine sunteți? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Nu contează cine sunt. Contează doar că Vlad nu e omul pe care crezi că-l cunoști. Îmi pare rău…

A închis. Am rămas cu telefonul lipit de ureche, cu inima bătându-mi nebunește. Am privit spre Vlad, care s-a întors pe cealaltă parte, neatins de furtuna care tocmai se stârnea în mine. În acea clipă, am știut. Nu aveam dovezi, nu aveam detalii, dar am știut.

A doua zi dimineață, am încercat să mă comport normal. Am pregătit micul dejun, am dus-o pe Irina la grădiniță și am zâmbit mecanic la glumele lui Vlad. Dar fiecare gest al lui mi se părea fals, fiecare atingere – o minciună. Seara, când Irina dormea deja, l-am privit în ochi și am întrebat:

— Vlad, ai ceva să-mi spui?

A clipit surprins, apoi a râs scurt.

— Ce să-ți spun? Că te iubesc? Că ești prea serioasă uneori?

— Ai pe altcineva?

S-a încruntat. A urmat o tăcere grea, apoi a ridicat din umeri.

— Elena, nu știu ce ai pățit, dar nu e nimic adevărat.

Am vrut să-l cred. Am vrut să mă agăț de normalitatea noastră aparentă. Dar telefonul acela nu-mi dădea pace. În următoarele săptămâni am devenit o umbră a femeii care eram: verificam mesaje, îi simțeam parfumul când venea târziu acasă, îi căutam privirea la masă. Mama mea a observat prima.

— Ce se întâmplă cu tine? Pari mereu absentă.

Nu i-am spus nimic. În familia noastră nu se vorbea despre problemele din cuplu. Tata fusese mereu distant, iar mama își înghițise lacrimile ani la rând pentru „binele copiilor”. Nu voiam să repet greșelile ei.

Dar adevărul a ieșit la iveală într-o zi de joi, când am găsit un bilet de avion spre București pe numele unei anume Roxana Pop. Vlad mi-a spus că e pentru un coleg de serviciu. Am sunat la compania aeriană și am aflat că Vlad urma să călătorească împreună cu Roxana.

În seara aceea am izbucnit:

— De cât timp mă minți? Cine e Roxana?

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu voiam să te rănesc. S-a întâmplat… Nu știu cum să repar.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am gândit la Irina, la serile când o adormeam cu povești despre prințese și cavaleri curajoși. Ce-i puteam spune acum? Că tatăl ei nu era nici pe departe un erou?

Am plecat la mama cu Irina în acea noapte. Mama a plâns cu mine, dar tata a spus doar:

— Toți bărbații greșesc. Nu-ți distruge familia pentru o prostie.

M-am simțit trădată de toți: de Vlad, de tata, de lumea care părea să accepte infidelitatea ca pe o boală inevitabilă a bărbaților români. Prietenele mele au avut reacții diferite: Ana mi-a spus să-l iert pentru copil; Simona m-a îndemnat să divorțez și să-mi refac viața.

Au urmat luni de coșmar: discuții interminabile cu Vlad, ședințe la psiholog, nopți nedormite în care Irina mă întreba de ce tati nu mai vine acasă. Am încercat să-i explic fără să-i distrug imaginea despre el:

— Tati are mult de lucru acum…

Dar copiii simt totul. Irina a început să se retragă în ea însăși, să deseneze familii fără tată sau să plângă fără motiv.

Vlad a încercat să repare lucrurile: flori, promisiuni, jurăminte că totul va fi altfel. Dar nu mai puteam avea încredere. Fiecare mesaj primit pe telefonul lui era o nouă rană.

Familia lui Vlad m-a acuzat că sunt prea dură:

— Elena, gândește-te la copil! O să-i distrugi viața dacă divorțați!

Dar cine se gândea la viața mea? La nopțile mele albe? La frica mea că nu voi mai putea iubi vreodată?

După un an de chinuri și încercări eșuate de împăcare, am depus actele de divorț. Vlad a plâns când i-am spus decizia mea finală.

— Elena, te rog… Gândește-te la noi!

— M-am gândit destul… Acum trebuie să mă gândesc la mine și la Irina.

Divorțul a fost un scandal: rudele s-au împărțit în tabere, prietenii au dispărut sau au ales părți. Irina a rămas prinsă între două lumi: una a minciunilor și una a adevărului dureros.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața: am un job nou la o editură mică din Cluj, Irina merge la școală și începe să zâmbească din nou. Vlad vine uneori s-o vadă; relația lor e fragilă, dar reală.

Seara, când casa e liniștită și Irina doarme lângă mine, mă întreb: oare rănile trădării se vindecă vreodată cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu ele, ca niște cicatrici invizibile pe suflet?