Unchiule, de ce nu mă asculți niciodată?

— Unchiule, pot să vin la tine diseară? Nu vreau nimic, doar să stăm de vorbă. Vocea Irinei tremura la telefon, iar ploaia bătea în geam ca un ceasornic nebun. Am simțit un nod în gât. Nu era genul ei să ceară ajutor. De obicei, venea la mine doar când avea nevoie de bani sau de o mașină până la gară. — Sigur, Irina, vino oricând. Te aștept cu ceai cald și prăjituri, am încercat să par vesel, dar inima îmi bătea tare.

Când a intrat pe ușă, era udă leoarcă și cu ochii roșii. S-a așezat direct pe canapea, fără să-și dea jos geaca. — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet. — Nu mai pot, unchiule. Mă simt singură și toată lumea are așteptări de la mine. Mama vrea să fiu mereu perfectă, tata nici nu mă ascultă, iar tu… tu ești singurul care nu mă judecă. Dar nici tu nu mă asculți cu adevărat. Am rămas blocat. Mă uitam la ea și nu știam ce să spun. M-am simțit vinovat. De câte ori nu îi răspunsesem în grabă? De câte ori nu îi dădusem sfaturi fără să o las să termine ce avea de spus?

— Irina, spune-mi tot ce ai pe suflet. Promit că nu te întrerup. A oftat adânc și a început să povestească despre facultate, despre presiunea notelor, despre prieteni care o trădaseră și despre o iubire care o lăsase cu inima frântă. — Toți cred că dacă am note bune și nu fac prostii, sunt bine. Dar eu mă simt ca într-o cușcă. Nimeni nu mă întreabă dacă sunt fericită. Nici măcar tu.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Mi-am amintit de tata, cum îmi spunea mereu: „Bărbații nu plâng, bărbații rezolvă.” Poate că și eu făceam la fel cu Irina: îi dădeam soluții, nu ureche. — Știi, Irina, nici eu n-am avut pe cineva care să mă asculte când eram ca tine. Poate de-aia nu știu cum să fiu altfel.

A izbucnit în plâns și m-a strâns tare în brațe. — Nu vreau să mă simt singură în familia mea! Vreau doar să fiu ascultată, nu judecată! Am stat acolo, ținând-o în brațe, și mi-am dat seama cât de mult contează să fii prezent cu adevărat pentru cineva drag.

După ce s-a liniștit puțin, am încercat să glumesc: — Hai să-ți fac un ceai bun și să mâncăm niște prăjituri de-ale mătușii tale. Poate viața e mai ușoară cu ceva dulce. A zâmbit printre lacrimi și m-a ajutat în bucătărie.

În timp ce pregăteam ceaiul, mi-a povestit despre colegii ei care râd de ea că nu iese la petreceri sau că nu are haine „de firmă”. — Mă simt ca o ciudată uneori… Toți par să aibă vieți perfecte pe Instagram. Eu doar încerc să supraviețuiesc.

Am oftat. — Știi, Irina, când eram eu tânăr, nu aveam Instagram sau Facebook. Dar tot ne comparam între noi: cine are haine mai bune, cine are părinți mai bogați… E greu să fii tânăr, dar e și mai greu când simți că nu ai pe nimeni aproape.

A dat din cap și a sorbit din ceai. — Unchiule… tu ai fost vreodată atât de singur încât să vrei să dispari? M-am blocat. Niciodată nu mi-a pus cineva întrebarea asta direct. — Da, am fost. După ce a murit bunicul tău, am simțit că nu mai are rost nimic. Dar n-am spus nimănui. Am ținut totul în mine și m-am prefăcut că sunt bine.

Irina s-a uitat la mine cu ochii mari: — Și cum ai trecut peste? — Cu greu… și cu ajutorul prietenilor mei de atunci. Dar cel mai mult m-a ajutat când cineva m-a ascultat fără să mă judece.

A tăcut o vreme și apoi a spus încet: — Poate ar trebui să merg la un psiholog… dar mi-e rușine să le spun alor mei. Ei cred că doar „nebunii” merg la psiholog.

Am simțit furie și neputință față de prejudecățile care încă bântuie familiile noastre românești. — Irina, dacă simți că ai nevoie de ajutor, eu te susțin orice ar fi. Nu e rușinos să ceri ajutor! E curaj.

A zâmbit trist: — Mulțumesc că mă asculți acum… Chiar aveam nevoie de asta.

Seara s-a terminat târziu, cu povești din copilăria mea și râsete printre lacrimi. Când a plecat spre casă, mi-a spus: — Unchiule, promite-mi că data viitoare când ai ceva pe suflet, îmi spui și mie.

Am rămas singur în bucătărie, privind ceașca ei goală și întrebându-mă: Oare câți dintre noi trăim lângă cei dragi fără să-i ascultăm cu adevărat? Cât de greu e să fim prezenți pentru cei care au nevoie de noi?