Ușa care s-a închis între noi

— Nu mai vreau să vii neanunțată! Ai înțeles? a strigat Vlad, fiul meu, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa se izbea cu un zgomot sec între noi. Am rămas pe palier, cu castronul de supă fierbinte în mâini, simțind cum mi se scurge toată căldura din suflet pe gresia rece a blocului. Mirosea a leuștean și a copilărie, dar pentru Vlad, tot ce simțea era probabil sufocare.

Nu știu când am ajuns aici. Poate că totul a început după ce s-a căsătorit cu Irina. O fată bună, dar mereu distantă cu mine. Îmi amintesc prima dată când am intrat în casa lor: am vrut să ajut la aranjat, să pun perdelele, să le fac mâncare. Irina mi-a zâmbit politicos, dar ochii ei spuneau „Nu te băga”. Am ignorat semnalul. Am crescut într-o familie unde mama era stâlpul casei și nu concepeam să nu fiu prezentă în viața copilului meu.

— Mamă, nu mai ești la tine acasă, mi-a spus Vlad într-o seară, când am insistat să-i spăl cămășile.

— Dar cine să aibă grijă de tine dacă nu eu? am răspuns eu, cu vocea stinsă.

— Irina e soția mea acum. Las-o pe ea să se ocupe.

Am simțit atunci o durere ascuțită, ca un junghi în inimă. Dar nu m-am oprit. În fiecare duminică veneam cu plasele pline: sarmale, cozonac, ciorbă de burtă. Vlad mânca tăcut, Irina strângea din buze. Odată am auzit-o vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu mai pot cu Elena. E peste tot. Nu mă lasă să respir.

Am plâns atunci în baie, încercând să nu mă audă nimeni. Dar nu puteam să mă opresc. Simțeam că dacă nu fac ceva pentru Vlad, nu mai am niciun rost.

Azi, când am venit cu supa lui preferată – supa de găluște pe care i-o făceam când era bolnav copil – am găsit ușa încuiată. Am bătut încet:

— Vlad, mamă, ți-am adus ceva cald…

Din spatele ușii am auzit voci încinse:

— Spune-i că nu vreau! Nu mai pot!

Apoi ușa s-a deschis brusc și Vlad mi-a smuls castronul din mâini.

— Te rog, pleacă! Nu mai vreau să vii fără să anunți! Nu vezi că ne faci rău?

Am rămas împietrită. Pentru prima dată în viață, fiul meu m-a privit ca pe un străin. Am coborât scările încet, cu genunchii moi și ochii încețoșați de lacrimi.

Acasă m-am prăbușit pe canapea și am privit pereții goi. Pozele cu Vlad mic îmi zâmbeau din rame vechi. Mi-am amintit cum îl legănam nopți întregi când avea febră, cum îi coseam nasturii la uniforma de școală, cum îi citeam povești până adormea cu capul pe umărul meu.

M-am întrebat unde am greșit. Poate că nu am știut să mă opresc la timp. Poate că dragostea mea a devenit o povară pentru el. Sau poate că lumea s-a schimbat și eu am rămas blocată într-un trecut în care mamele erau totul pentru copiii lor.

Sora mea, Mariana, mi-a spus mereu:

— Elena, lasă-i să-și trăiască viața! Nu poți fi tu centrul universului lor la nesfârșit.

Dar cum să mă opresc? Cum să-mi umplu zilele altfel decât făcând ceva pentru Vlad? Prietenele mele au nepoți, au familii mari care se adună duminica la masă. Eu am doar pe Vlad și pe Irina care nu mă vrea.

Într-o zi am sunat-o pe Irina:

— Irina, vreau doar să știu dacă Vlad e bine…

— E bine, Elena. Dar te rog… dă-ne spațiu. Avem nevoie de liniște.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva dragostea mea sufocantă i-a îndepărtat pe amândoi.

Am încercat să mă ocup cu altceva: am mers la biserică mai des, am început să citesc romane polițiste și să tricotez fulare pentru copiii vecinilor. Dar nimic nu umplea golul lăsat de absența lui Vlad.

Într-o seară, l-am visat copil: venea la mine plângând și îmi cerea să-l țin în brațe. M-am trezit plângând și eu, cu perna udă de lacrimi.

A doua zi am decis să nu-l mai caut. Să-i dau spațiul cerut. Dar fiecare zi fără el era o luptă cu mine însămi.

După câteva luni, Vlad m-a sunat:

— Mamă… putem vorbi?

Vocea lui era nesigură. Ne-am întâlnit la o cafenea micuță din centru. Era schimbat: mai slab, mai obosit.

— Îmi pare rău că ți-am vorbit urât… Dar simțeam că nu mai pot respira. Irina era mereu tensionată… Eu eram prins între voi două…

L-am privit și mi-am dat seama că nici el nu știa cum să fie fiu și soț în același timp.

— Vlad… tot ce am făcut a fost din dragoste. Dar cred că trebuie să învăț să te las să fii fericit fără mine.

A zâmbit trist:

— Vreau să fii parte din viața mea… dar altfel decât până acum.

Am plecat de acolo cu inima grea dar împăcată: poate că iubirea adevărată înseamnă și să știi când să te retragi.

Acum stau singură la masa din bucătărie și privesc castronul gol de supă. Mă întreb: oare câte mame ca mine au uitat unde se termină dragostea și unde începe sufocarea? Și cât de greu e să găsești echilibrul între a fi prezent și a lăsa copilul să zboare singur?