Vacanța care m-a transformat în oaia neagră a familiei mele

— Tu chiar nu înțelegi cât de mult contează pentru noi? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea tare și pâine prăjită. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Tata, cu sprâncenele încruntate, răsfoia ziarul fără să citească nimic. Fratele meu, Radu, se juca absent cu telefonul, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

— Nu e vorba că nu înțeleg, am spus încet. E prima dată după opt ani când îmi iau concediu. Vreau să fac ceva doar pentru mine.

Mama a oftat adânc, iar privirea ei s-a înmuiat pentru o clipă. — Dar toți mergem la bunici la țară, ca în fiecare vară. E tradiția noastră. Cum să lipsești tocmai tu?

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la verile petrecute la Siliștea, la mirosul de fân proaspăt și la râsetele copiilor pe uliță. Dar anul acesta voiam altceva. Voiam să văd marea, să simt nisipul sub tălpi și să uit de tot ce mă apăsa.

— Nu pot anul ăsta, am spus cu voce joasă. Mi-am rezervat deja bilet la Vama Veche.

Tata a trântit ziarul pe masă. — La Vamă? Singură? Ce fel de vacanță e asta? Ai uitat cine ești?

Radu a ridicat ochii din telefon și a zâmbit ironic. — Las-o, tată, vrea și ea să fie hipsteriță.

M-am ridicat brusc, simțind cum obrajii mi se înroșesc. — Nu e vorba despre asta! Vreau doar să fiu eu, măcar o dată!

A urmat o tăcere grea, spartă doar de sunetul ceasului de perete. Am ieșit din bucătărie cu inima bubuind în piept.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Mama nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar, tata mă privea ca pe un străin, iar Radu făcea glume răutăcioase la fiecare masă. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem. Dar când am urcat în trenul spre Constanța, cu rucsacul în spate și căștile pe urechi, am simțit pentru prima dată libertatea adevărată.

La Vama Veche totul era altfel decât acasă. Oameni necunoscuți îmi zâmbeau pe plajă, muzica răsuna până dimineața, iar valurile mării păreau să-mi spele toate grijile. Într-o seară, stând pe nisip lângă un foc improvizat, am cunoscut-o pe Irina, o fată din Cluj care călătorea singură prin țară.

— Și tu ai fugit de familie? m-a întrebat râzând.

— Nu am fugit… doar am ales altceva.

— Știi că o să te judece, nu?

Am dat din umeri. — Poate că da. Dar nu mai pot trăi doar pentru ei.

Am petrecut nopți întregi vorbind despre visele noastre neîmplinite și despre presiunea familiilor care ne voiau „cum trebuie”. Irina mi-a povestit cum părinții ei au refuzat să o mai ajute financiar când a renunțat la facultatea de medicină pentru a studia arta. Am realizat că nu eram singură.

După o săptămână la mare, m-am întors acasă bronzată și plină de energie. Dar ușa s-a deschis greu, iar privirile reci ale familiei m-au lovit ca un duș rece.

— Te-ai distrat? m-a întrebat tata sec.

— Da, am răspuns sincer. A fost minunat.

Mama a început să plângă încet. — Nu mai ești fata mea… Nu te mai recunosc.

Radu a râs scurt. — Las-o, mamă, acum e liberă! Poate pleacă și la proteste!

Am încercat să le explic cât de mult aveam nevoie de acea pauză, cât de sufocată mă simțeam între așteptările lor și propriile mele dorințe. Dar cuvintele mele s-au izbit de un zid invizibil.

Zilele au trecut greu. Familia mă ignora sau mă trata ca pe un străin. La masa de duminică nu mi-au mai cerut părerea despre nimic. Tata vorbea doar cu Radu despre afaceri și politică, mama își găsea mereu ceva de făcut prin casă ca să nu mă privească.

M-am întrebat dacă merita prețul plătit pentru o săptămână de libertate. Într-o seară, am intrat în camera mamei și am găsit-o plângând în fața unei fotografii vechi cu noi toți la țară.

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar nu pot trăi doar pentru voi.

Ea m-a privit lung și mi-a șoptit: — Poate că ai dreptate… dar doare al naibii de tare.

Am ieșit din cameră cu lacrimi în ochi. În noaptea aceea am scris o scrisoare lungă familiei mele, explicându-le cât de mult îi iubesc și cât de greu mi-a fost să aleg între fericirea mea și a lor.

Nu știu dacă mă vor ierta vreodată sau dacă voi mai fi vreodată „fata bună” din ochii lor. Dar știu că pentru prima dată am avut curajul să fiu eu însămi.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i dezamăgim pe ceilalți? Și cât timp putem rezista până când sufletul nostru cere libertatea?