Vacanța care mi-a schimbat viața: Lecția neașteptată de la Mia

— Nu pot să cred că spui asta, David! Cum să pleci singur în vacanță? Ai uitat cine suntem?
Vocea Miei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Era o seară de iunie, ploua cu găleata afară, iar eu tocmai îi spusesem soției mele că vreau să plec singur la munte, măcar pentru câteva zile. Primitisem o promovare la serviciu, după ani de muncă și nopți nedormite, și simțeam că merit o pauză. Dar nu mă așteptam la reacția ei.

— Mia, nu mai pot. Simt că mă sufoc. De când s-au născut copiii, nu am mai avut niciun moment pentru mine. Tu nu vezi? Mă trezesc la cinci dimineața, alerg la serviciu, vin acasă și mă ocup de tot ce trebuie. Vreau doar câteva zile să respir.

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar nu de plâns, ci de furie. — Și eu? Eu nu muncesc? Eu nu am nevoie de pauză? Sau crezi că doar tu contezi?

Am tăcut. Știam că are dreptate, dar nu voiam să recunosc. În ultimii ani, viața noastră se transformase într-o rutină obositoare: serviciu, copii, facturi, certuri mărunte. Rareori mai găseam timp să stăm de vorbă ca doi oameni mari. Vacanțele erau un lux pe care nu ni-l permiteam. Părinții noștri erau prea bătrâni ca să stea cu copiii, iar banii abia ne ajungeau de la o lună la alta.

— David, dacă pleci singur, să nu te mai întorci! a spus Mia cu voce joasă, dar hotărâtă.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. M-am prăbușit pe canapea și am simțit cum mă apasă greutatea vinovăției. Dar tot nu voiam să renunț la ideea mea. Aveam nevoie de libertate, de liniște, de un moment doar pentru mine.

A doua zi dimineață, Mia era rece ca gheața. Nu mi-a spus niciun cuvânt când am plecat la serviciu. Copiii, Ilinca și Radu, se jucau în camera lor fără să știe ce furtună se abate peste familia noastră.

La birou, colegii m-au felicitat pentru promovare. Unii mi-au spus că ar trebui să sărbătoresc cu familia. Alții mi-au povestit despre city-break-uri sau weekenduri romantice cu soțiile lor. M-am simțit și mai frustrat. De ce alții pot și eu nu?

Seara, când am ajuns acasă, Mia mă aștepta în sufragerie. Avea o privire ciudată, ca și cum ar fi luat o decizie importantă.

— David, am găsit o soluție. Dacă vrei atât de mult să pleci singur, du-te! Dar înainte să pleci, vreau să faci ceva pentru mine.

— Ce anume? am întrebat suspicios.

— Sâmbătă dimineață plec eu la sora mea din Ploiești. Tu rămâi cu copiii trei zile. Fără ajutor de la nimeni. Să vezi cum e să fii „în vacanță”.

Am vrut să protestez, dar am văzut hotărârea din ochii ei. Am acceptat fără tragere de inimă.

Sâmbătă dimineață, Mia a plecat devreme. Ilinca s-a trezit prima și a început să plângă că vrea lapte cu cacao. Radu a vărsat cutia cu cereale pe jos și a început să râdă isteric. Am încercat să fac ordine, dar totul părea scăpat de sub control.

La prânz, am ars mâncarea și copiii au refuzat să mănânce altceva decât pizza congelată. După-amiază am încercat să-i scot în parc, dar a început să plouă torențial și ne-am întors uzi leoarcă acasă. Seara, Ilinca a făcut febră și am stat cu ea în brațe până târziu în noapte.

Duminică dimineață eram epuizat. Casa era vraiște, copiii certăreți și eu simțeam că cedez nervos. Am sunat-o pe Mia:

— Nu mai pot! Cum reziști tu zi de zi?

Ea a râs scurt la telefon:

— Bine ai venit în lumea mea, David! Poate acum înțelegi de ce nu pot visa la vacanțe solo.

În acele trei zile am descoperit cât de greu e să fii părinte full-time. Am început să apreciez fiecare gest mic al Miei: cum îi liniștea pe copii când plângeau, cum făcea ordine fără să se plângă, cum găsea timp să le citească povești înainte de culcare.

Când s-a întors acasă, am îmbrățișat-o fără cuvinte. Am plâns amândoi în bucătărie, printre farfurii murdare și jucării împrăștiate.

— Iartă-mă, Mia! Nu mi-am dat seama cât de mult te sacrifici pentru noi.

Ea m-a privit blând:

— Nu e vorba doar despre sacrificiu, David. E vorba despre echipă. Dacă unul vrea vacanță singur, celălalt rămâne cu povara. Nu putem fugi unul de celălalt.

Am decis atunci că următoarea vacanță o vom face împreună — chiar dacă va fi doar un weekend la bunici sau o zi în parc cu copiii.

Acum mă uit la Mia și mă întreb: oare câți dintre noi uităm cât valorează partenerul nostru? Câți dintre noi credem că merităm mai mult decât cel de lângă noi? Poate ar trebui să ne punem mai des în locul celuilalt înainte să cerem libertate sau răgaz.