Vara în care am învățat să spun „nu”

— Mamă, nu poți să vii și vara asta la noi? Nu găsim pe nimeni de încredere pentru copii, iar creșa e închisă, mi-a spus Radu la telefon, cu vocea aceea grăbită, aproape vinovată. Era început de iunie, iar eu abia terminasem de pus la uscat rufele în balconul micuțului meu apartament din Drobeta. Am simțit cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când mă rugau să vin la București să stau cu nepoții, dar de data asta simțeam că nu mai am putere. Totuși, am spus „da”, ca de fiecare dată.

— Sigur, Radu. Pentru voi, oricând. Știi bine asta.

Nora mea, Irina, m-a întâmpinat cu un zâmbet politicos când am ajuns. — Mulțumim, doamnă Maria, nu știu ce ne-am face fără dumneavoastră. Dar privirea ei era rece, grăbită, ca și cum prezența mea era doar o necesitate, nu o bucurie. Copiii, Ana și Vlad, m-au îmbrățișat scurt și au fugit la tablete. M-am așezat pe canapea și am privit în jur: jucării peste tot, vase nespălate, haine aruncate pe scaune. Am oftat adânc și mi-am suflecat mânecile.

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel: trezitul devreme, pregătit micul dejun, spălat vasele, alergat după copii prin parc, făcut cumpărături cu două mâini și jumătate de inimă. Seara, când Irina venea acasă, mă privea critic:

— A mâncat Vlad ciocolată? Ți-am spus să nu-i dai dulciuri înainte de cină!

— N-a vrut să mănânce supa… am încercat să explic.

— Trebuie să fii mai fermă cu ei! Mie nu-mi fac așa!

Mă simțeam tot mai mică. Radu venea târziu și abia dacă apuca să mă întrebe dacă sunt bine. Într-o seară, l-am prins singur în bucătărie.

— Mamă… știu că e greu. Dar te rog să ai răbdare cu Irina. E stresată la muncă.

Am dat din cap și mi-am înghițit lacrimile. Nu voiam să fiu povară pentru nimeni.

Au trecut săptămâni. Într-o zi toridă de august, Ana a căzut în parc și s-a julit la genunchi. Am alergat cu ea acasă, i-am pus apă oxigenată și plasture. Când Irina a venit acasă și a văzut sângele pe rochița Anei, a izbucnit:

— Nu sunteți atentă! Cum puteți lăsa copilul să se rănească? Dacă nu sunteți în stare, mai bine chemăm pe altcineva!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am mers în camera mea și am plâns în pernă ca un copil pedepsit. M-am întrebat: oare chiar nu mai sunt bună de nimic? Oare toată viața mea de mamă și bunică se reduce la reproșuri?

Într-o dimineață, am găsit pe masă un bilet: „Maria, vă rog să nu mai lăsați copiii la televizor atât de mult.” Am simțit că nu mai pot respira. Am ieșit pe balconul mic și am privit spre blocurile cenușii ale Bucureștiului. Mi-am amintit de casa mea din Drobeta, de grădina cu trandafiri și liniștea serilor de vară.

În acea zi am decis să vorbesc cu Radu.

— Mamă… ce s-a întâmplat? Pari obosită…

— Radu, eu nu mai pot. M-am săturat să fiu mereu vinovată pentru orice. Am venit aici să vă ajut, dar simt că nu mai sunt dorită. Vreau să mă întorc acasă.

Radu a tăcut mult timp.

— Dar… ce facem cu copiii?

— Veți găsi o soluție. Eu am nevoie să mă regăsesc pe mine însămi.

Irina nu a spus nimic când am anunțat că plec. Doar a dat din cap scurt și s-a retras în dormitor.

Când am ajuns acasă, am simțit o liniște apăsătoare și eliberatoare în același timp. Mi-am făcut o cafea și am ieșit în grădină. Am privit cerul senin și am plâns din nou – de data asta nu de tristețe, ci de ușurare.

M-am întrebat atunci: oare cât valorează sacrificiul unei mame sau al unei bunici? De ce uităm atât de ușor să spunem „mulțumesc”? Și cât timp trebuie să treacă până când învățăm să ne punem pe noi pe primul loc?

Poate că vara aceasta m-a învățat cel mai greu lucru: că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare.