Vecina de peste drum: Când bunăvoința devine povară

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, trântind ușa bucătăriei după mine. Soțul meu, Sorin, s-a uitat la mine cu ochii mari, lăsând ziarul jos.

— Ce s-a întâmplat iar cu doamna Lidia?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în acea zi când vecina de peste drum bătea la ușă. Prima dată a venit să ceară zahăr, apoi să mă întrebe dacă pot să-i țin nepoțelul două ore, iar acum voia să-i împrumut mașina de spălat, pentru că a ei „iar s-a stricat”.

— Nu știu cum să-i spun că nu mai pot, că nu e normal ce face. Mă simt vinovată dacă refuz, dar simt că nu mai am aer!

Sorin a oftat și s-a ridicat de pe scaun.

— Trebuie să-i pui limite, Maria. Altfel o să-ți mănânce sufletul.

Avea dreptate. Dar cum să-i spun unei femei singure, care părea atât de neajutorată, că nu mai vreau să o ajut? Când am venit aici, în cartierul ăsta liniștit din Pitești, mi-am dorit să am relații bune cu vecinii. Să fim ca o familie mare. Dar nu mă așteptam ca cineva să profite atât de mult de bunăvoința mea.

Prima dată când am cunoscut-o pe doamna Lidia, mi s-a părut o femeie caldă, cu ochii blânzi și părul alb prins într-un coc strâns. Mi-a adus plăcintă cu mere și mi-a povestit despre băiatul ei plecat în Italia. Am simțit milă pentru singurătatea ei și am vrut să-i fiu aproape. Dar încet-încet, vizitele ei au devenit din ce în ce mai dese și pretențiile tot mai mari.

Într-o duminică dimineață, când abia apucasem să-mi beau cafeaua, a sunat la ușă:

— Maria dragă, nu te superi dacă vin puțin la tine? Am rămas fără apă caldă și trebuie să mă spăl pe cap. Știi cum e la vârsta mea…

Am zâmbit forțat și am lăsat-o să intre. În timp ce își spăla părul la chiuveta din baie, eu încercam să-mi ascund iritarea. Fetița mea, Ilinca, se uita la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce vine mereu tanti Lidia la noi?

— Pentru că are nevoie de ajutor, iubita mea.

Dar oare chiar avea nevoie sau doar profita de bunătatea mea? Începusem să mă întreb dacă nu cumva eu eram cea naivă.

Într-o zi, când m-am întors acasă de la serviciu, am găsit-o pe Lidia în curtea noastră, culegând roșii din grădină.

— Bună, Maria! Am văzut că ai multe roșii coapte și m-am gândit că nu te superi dacă iau câteva pentru salată.

Am rămas fără cuvinte. Nu era prima dată când intra fără să ceară voie, dar acum parcă trecuse orice limită.

Seara aceea a fost una dintre cele mai tensionate din viața mea. Sorin era supărat:

— Maria, nu vezi că femeia asta nu are nicio limită? Dacă nu îi spui clar că nu e ok ce face, o să ajungem să ne găsim casa goală!

Am plâns în baie, rușinată de propria neputință. Îmi era teamă să o confrunt. Îmi era teamă că o voi răni sau că voi deveni „vecina rea” despre care se vorbește pe la colțuri.

A doua zi dimineață am prins curaj. Când Lidia a venit iar să ceară ceva — de data asta voia să-i cumpăr medicamentele pentru că „nu are chef să stea la coadă” — am inspirat adânc:

— Doamnă Lidia, știți că vă respect și vă apreciez mult. Dar simt că uneori cereți prea mult de la mine. Și eu am familie și problemele mele…

A rămas blocată câteva secunde. Apoi s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Deci nu mai vrei să mă ajuți? După tot ce am făcut una pentru alta?

M-am simțit ca ultimul om. Dar am rămas fermă:

— Vreau doar să avem o relație normală de vecinătate. Să ne respectăm spațiul și timpul fiecăreia.

A plecat fără să spună nimic. Zile întregi nu am mai văzut-o pe stradă. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

După o săptămână, am găsit un bilet în cutia poștală: „Maria, îmi pare rău dacă te-am supărat. Nu mi-am dat seama cât te-am împovărat. Mulțumesc pentru tot.”

Am plâns din nou. De data asta de ușurare și tristețe. Poate că uneori bunătatea trebuie dozată cu grijă. Poate că a spune „nu” e tot un gest de iubire — față de tine și față de ceilalți.

M-am întrebat mult timp: unde se termină bunătatea și unde începe sacrificiul inutil? Oare câți dintre noi au trecut prin asta și au avut curajul să pună limite?

Poate ar trebui să vorbim mai des despre cât de greu e să spui „nu” fără să te simți vinovat… Voi cum ați proceda în locul meu?