Vecina Flămândă și Pacea Niciodată Găsită

— Mamă, iar bate domnul Dinu la ușă, am spus încet, privind pe vizor cum silueta lui se clatină pe holul blocului. Era trecut de ora nouă seara, iar liniștea apartamentului nostru era spartă de bătăile lui neregulate, ca o chemare disperată. Mama a oftat adânc, și-a șters mâinile de șorț și s-a dus să deschidă.

— Bună seara, doamnă Maria, a spus el cu vocea răgușită, evitând să mă privească. — Aveți, cumva, un pic de pâine? Fetița n-a mâncat nimic azi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ana, fetița lor, avea vreo șapte ani, cu părul blond, mereu nepieptănat, și ochii mari, verzi, care păreau să ceară ajutor fără cuvinte. O vedeam deseori pe hol, stând cu spatele lipit de perete, așteptând ca tatăl ei să termine de urlat la mama ei.

Mama a scos din frigider o bucată de brânză și câteva felii de pâine. — Să-i dai Anei, te rog, a spus ea, privindu-l cu o blândețe tristă. Domnul Dinu a dat din cap, a luat pachetul și a dispărut fără să mulțumească.

Tata, care citea ziarul la masa din bucătărie, a mormăit: — Nu-i vina fetei, dar nu putem să-i hrănim la nesfârșit. O să ajungem să n-avem nici noi.

— Știu, Gheorghe, dar nu pot s-o las pe Ana să rabde de foame, a răspuns mama. — Dacă ar fi copilul nostru?

A doua zi, am întâlnit-o pe Ana pe scara blocului. Avea o felie de pâine în mână și mușca din ea cu poftă, de parcă era cea mai bună prăjitură din lume. M-am apropiat de ea, încercând să-i zâmbesc.

— Ana, vrei să vii să te joci cu mine?

S-a uitat la mine cu neîncredere, apoi a dat din cap. Am urcat împreună și am scos cutia cu piese de lego. În timp ce construia un turn, am întrebat-o:

— De ce nu mănânci acasă?

A lăsat piesa din mână și a ridicat din umeri. — Tata zice că nu sunt bani. Mama plânge mult. El bea și țipă. Uneori, nu avem nimic de mâncare.

Am simțit o furie mocnită, dar și o neputință apăsătoare. Cum era posibil ca cineva să trăiască așa, la doar un perete distanță de mine?

Seara, când mama i-a dus din nou o farfurie cu supă, am auzit țipete din apartamentul lor. Domnul Dinu urla la soția lui, iar Ana plângea. Mama s-a întors palidă, cu ochii umezi.

— Nu știu cât mai pot să suport, mi-a spus încet. — E ca un coșmar care nu se mai termină.

Într-o zi, am găsit-o pe Ana stând pe treptele blocului, cu genunchii la piept. Avea o vânătaie pe obraz. M-am așezat lângă ea și am întrebat-o ce s-a întâmplat.

— Tata s-a supărat că am vărsat apă pe masă. M-a lovit. Mama a încercat să mă apere, dar a pățit și ea.

Nu știam ce să-i spun. Am simțit că lumea e nedreaptă, că adulții nu știu să-și protejeze copiii. Am fugit la mama și i-am povestit totul. Ea a oftat și a zis că trebuie să facem ceva.

— Poate ar trebui să chemăm Protecția Copilului, a spus tata, dar mama a clătinat din cap.

— Dacă îi iau fetița, cine știe unde ajunge? Poate la un orfelinat și mai rău. Dar nici aici nu poate rămâne.

În acea noapte, am auzit din nou scandal. Ușile trântite, țipetele, plânsul Anei. Am stat cu urechile ciulite, tremurând sub pătură. Dimineața, Ana nu mai era pe scara blocului. Mama a bătut la ușa lor, dar nu a răspuns nimeni. Am aflat mai târziu că mama Anei fugise cu ea la o mătușă din alt oraș. Domnul Dinu a rămas singur, cu sticlele lui goale și cu liniștea apăsătoare a apartamentului.

Au trecut ani de atunci. Am crescut, am plecat la facultate, dar chipul Anei mi-a rămas întipărit în minte. Mă întreb adesea ce s-a ales de ea, dacă a găsit vreodată liniștea și siguranța pe care le merita. Mă gândesc la câți copii ca ea există, ascunși în spatele ușilor închise, flămânzi nu doar de mâncare, ci și de dragoste și protecție.

Poate că nu putem salva pe toată lumea, dar oare cât de mult contează un gest mic, o farfurie cu supă, o vorbă bună? Sau, poate, ar trebui să avem curajul să facem mai mult, chiar dacă ne e teamă de ce ar putea urma? Voi ce ați fi făcut în locul meu?