Vecinii de lângă noi: Prietenie, trădare și adevărul care doare

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să facă așa ceva? Am simțit cum sângele îmi fierbe în vene, stând în mijlocul sufrageriei noastre mici, cu privirea pierdută pe fereastra aburită. Ilinca, soția mea, se plimba agitată prin cameră, cu telefonul strâns în mână. Era ora 11 noaptea și nu reușeam să găsim liniștea după ce aflasem că vecinii noștri, Radu și Simona, ne-au mințit luni de zile.

Totul a început acum trei ani, când ne-am mutat în apartamentul nostru dintr-un bloc vechi din cartierul Dristor. Eram tineri, proaspăt căsătoriți și plini de speranță. La nici un an după noi, s-au mutat Radu și Simona, cam de vârsta noastră. Ne-am întâlnit pe palier într-o seară, când liftul s-a stricat și am urcat împreună cele șapte etaje. Am râs de necazul comun și, din acea seară, am început să ne vizităm tot mai des.

Serile de vineri erau rezervate pentru noi patru: cine simple, vin ieftin și discuții despre orice — de la politică la filme proaste. Ne ajutam reciproc cu tot ce puteam: când Ilinca a rămas fără serviciu, Simona i-a adus un CV la firma unde lucra ea; când Radu a avut nevoie de o mașină să-și ducă tatăl la spital, i-am dat cheile fără să clipesc.

Am început să-i considerăm familia pe care nu o mai aveam aproape. Părinții mei erau la țară, iar ai Ilincăi plecați în Italia. De Crăciun și de Paște, făceam masa împreună. Împărțeam bucuriile și necazurile — sau cel puțin așa credeam.

Totul s-a schimbat într-o zi de martie, când am primit o scrisoare de la asociația de proprietari. Era o somație pentru plata restanțelor la întreținere: peste 2.000 de lei. Am rămas mască — plătisem mereu la timp. Am coborât la administrator, doamna Lidia, care mi-a arătat chitanțele: cineva semnase în locul nostru și banii nu ajunseseră niciodată la asociație.

— Nu se poate! Eu am dat banii Simonei să-i ducă la dumneavoastră! am izbucnit.

Doamna Lidia s-a uitat la mine cu milă:
— Dragule, nu ești primul care pățește asta…

Am urcat val-vârtej acasă. Ilinca m-a privit speriată când i-am povestit. Am decis să mergem direct la Radu și Simona.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Simona cu un zâmbet fals când i-am bătut la ușă.

— Putem vorbi? am întrebat eu, încercând să-mi stăpânesc furia.

În sufrageria lor, totul părea neschimbat: aceleași fotografii cu noi patru la munte, aceleași căni cu mesaje haioase. Dar atmosfera era apăsătoare.

— Simona, ai luat banii pentru întreținere luna trecută? am întrebat direct.

A ezitat o clipă, apoi a început să plângă:
— Îmi pare rău… Am avut nevoie urgent de bani pentru mama… Am zis că pun la loc luna viitoare…

Radu a tăcut, privind în podea. Ilinca a izbucnit:
— Dar nu era prima dată! Ai făcut asta de mai multe ori!

Simona a recunoscut totul: de luni bune lua banii noștri și ai altor vecini și îi folosea pentru problemele lor personale. Nu ne-a spus nimic din rușine și teamă.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am simțit trădat ca niciodată. Cum poți să mai ai încredere în cineva după ce ai împărțit totul?

Zilele următoare au fost un coșmar. Ne întâlneam pe palier și ne evitam privirile. Radu a încercat să vorbească cu mine:
— Vlad, te rog… Nu știam nimic. Simona mi-a ascuns totul…

Dar nu puteam să-l cred. Prietenia noastră se destrămase ca un castel de nisip lovit de valuri.

Ilinca plângea des. Se simțea vinovată că a avut încredere orbește. Eu mă simțeam furios pe mine însumi că nu am văzut semnele: promisiuni uitate, mici minciuni peste care am trecut prea ușor.

Am încercat să ne recuperăm banii, dar Simona nu avea cum să-i dea înapoi imediat. Am făcut plângere la poliție — lucru care a rupt definitiv orice legătură între noi.

Vecinii au început să vorbească pe la colțuri. Unii ne-au acuzat că am exagerat; alții ne-au susținut. Blocul nostru mic s-a împărțit în tabere și atmosfera a devenit irespirabilă.

Au trecut luni până când am reușit să ne liniștim cât de cât. Dar rana a rămas acolo. De fiecare dată când aud râsete din apartamentul lor sau când îi văd pe scara blocului, simt un nod în gât.

M-am întrebat mult timp dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea deschiși, prea naivi? Sau poate că uneori oamenii pur și simplu nu pot fi salvați nici măcar de cei care îi iubesc ca pe familie?

Acum privesc lumea altfel. Sunt mai precaut, mai rezervat. Dar încă mă doare gândul că prietenia noastră s-a sfârșit atât de urât.

Oare merită să mai ai încredere în oameni după ce ai fost trădat? Sau trebuie să ridicăm ziduri între noi și ceilalți ca să nu mai suferim niciodată?