Viața mea s-a schimbat când au venit gemenii, dar o umbră a apărut în pragul fericirii

— Victoria, ai siguranță că vrei să faci asta singură? Vocea mamei mele, Ileana, răsuna în bucătăria mică din apartamentul meu din București, în timp ce eu îmi frământam mâinile pe cana de ceai. Era o seară de iarnă, cu zăpadă lipită de geamuri și cu liniștea aceea apăsătoare care precede o furtună. — Mamă, nu mai pot aștepta. Am 36 de ani, nu vreau să-mi trăiesc viața așteptând pe cineva care poate nu va veni niciodată. Vreau să fiu mamă, cu orice preț.

Așa a început totul. Am ales să fac inseminare artificială, iar după luni de emoții, tratamente și speranțe, am aflat că voi avea nu unul, ci doi copii. Gemenii mei. Am plâns de fericire, dar și de frică. Cum voi reuși singură? Ce vor spune ceilalți? Dar am știut că nu mă voi lăsa doborâtă.

Nașterea a fost grea. Am stat două zile în travaliu, iar când i-am ținut pentru prima dată în brațe pe Radu și Miruna, am simțit că lumea întreagă s-a oprit. Erau perfecți, cu ochii lor mari și curioși, cu degețelele strânse în pumni mici. Mama a plâns lângă mine, iar eu am simțit că, pentru prima dată, nu mai eram singură.

Primele luni au fost un haos dulce-amar. Nopți nedormite, biberoane, scutece, colici și zâmbete care mă făceau să uit de oboseală. Prietenele mele, Andreea și Sorina, veneau să mă ajute, dar simțeam adesea privirile lor pline de compasiune și întrebările nerostite: „Oare va reuși Victoria?”

Totul s-a schimbat într-o seară de martie, când am observat pentru prima dată că cineva mă urmărește. Eram în parc, împingând căruciorul dublu, când am simțit o privire insistentă. Un bărbat înalt, cu o geacă neagră, stătea pe o bancă și se uita fix la noi. Am încercat să nu dau importanță, dar inima îmi bătea nebunește. Când am plecat, l-am văzut ridicându-se și urmărindu-ne cu privirea până am dispărut după colț.

Am încercat să-mi spun că exagerez, că e doar paranoia de mamă obosită. Dar zilele următoare l-am văzut din nou, la magazinul din colț, apoi la farmacie. Mereu la distanță, mereu cu ochii pe mine. Am început să-mi schimb traseul, să ies la alte ore, dar el apărea mereu, ca o umbră.

— Poate ar trebui să anunți poliția, mi-a spus Andreea într-o seară, când i-am povestit totul. — Sau poate e doar cineva care te cunoaște și nu are curaj să vină să vorbească.

— Nu știu, Andreea, dar simt că nu e în regulă. Mă simt urmărită, mă simt în pericol.

Mama a început să vină mai des la mine, iar tata, deși nu a fost niciodată de acord cu decizia mea de a fi mamă singură, a început să mă sune zilnic. — Dacă ai nevoie de mine, vin imediat, mi-a spus el, cu vocea lui gravă, care nu admitea refuz.

Într-o seară, când adormisem cu gemenii lângă mine, am auzit un zgomot la ușă. M-am ridicat speriată, cu inima în gât. Am privit pe vizor și l-am văzut. Era el, bărbatul cu geaca neagră. Stătea nemișcat, cu o pungă în mână. Am sunat imediat la poliție, iar când au venit, el dispăruse. În pungă era o jucărie de pluș și un bilet: „Nu vreau să vă sperii. Vreau doar să vă cunosc.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe podea, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Cine era omul acesta? De ce voia să ne cunoască? Am început să mă gândesc la toate variantele: un tată biologic care a aflat de existența copiilor? Un necunoscut obsedat? Sau doar cineva singuratic, care și-a găsit refugiul în imaginea unei familii pe care nu o are?

Poliția nu a putut face mare lucru. Mi-au spus să fiu atentă, să nu las copiii nesupravegheați, să schimb încuietorile. Am început să trăiesc cu frica în sân, să privesc peste umăr la fiecare pas. Gemenii simțeau tensiunea, plângeau mai des, iar eu mă simțeam tot mai singură, deși eram înconjurată de familie și prieteni.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a chemat deoparte. — Doamna Victoria, a venit un domn să întrebe de copii. Nu i-am spus nimic, dar părea foarte insistent. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am luat copiii și am fugit acasă, cu lacrimile curgându-mi pe față.

În acea noapte, am stat cu mama la masă și am vorbit ore întregi. — Poate ar trebui să afli cine e, mi-a spus ea. — Poate nu e ceea ce crezi.

Am decis să las un bilet la intrarea blocului: „Dacă vrei să vorbești, lasă-mi un număr de telefon. Nu mai veni la ușă.”

Două zile mai târziu, am găsit un bilețel cu un număr. Am sunat, cu mâinile tremurând. — Bună ziua, sunt Victoria. Cine sunteți?

Vocea de la capătul firului era tremurată: — Mă numesc Paul. Sunt fratele tatălui biologic al copiilor tăi. El a murit acum două luni, iar eu am aflat de existența lor abia recent. Nu vreau să vă fac rău, vreau doar să-i văd, să știu că sunt bine.

Am rămas fără cuvinte. Nu mă așteptam la asta. Am simțit cum toate fricile mele se amestecă cu o tristețe profundă. Am acceptat să ne întâlnim, într-un loc public, cu mama și Andreea alături. Paul era un om simplu, cu ochi blânzi și mâini muncite. A plâns când i-a văzut pe Radu și Miruna. — Sunt tot ce mi-a rămas din fratele meu, a spus el, cu vocea frântă.

De atunci, viața noastră s-a schimbat. Paul a devenit parte din familie, iar gemenii îl iubesc. Frica nu a dispărut complet, dar am învățat că uneori, în spatele misterului, se ascunde doar dorința de a aparține, de a iubi și de a nu fi uitat.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu umbre pe care nu le înțelegem, când de fapt tot ce avem nevoie e curajul de a privi adevărul în față? Voi ce ați fi făcut în locul meu?