Viața sub același acoperiș: Lupta pentru respect și propriul loc

— Maria, ai terminat de călcat cămășile lui Vlad? Trebuie să plece la birou în jumătate de oră!
Vocea Cameliei răsună din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă opresc din spălatul vaselor și mă uit la ceas: 6:45. Mă simt ca o umbră în propria viață, alergând între treburi, mereu cu grijă să nu deranjez, să nu fiu „prea mult”. De când am venit aici, după ce l-am pierdut pe Mihai, soțul meu, nu am avut o zi de liniște. Am crezut că familia mă va ajuta să trec peste durere, dar am ajuns să mă simt ca o povară, ca o servitoare în casa fiului meu.

— Da, Camelia, le-am călcat. Sunt pe scaun, lângă ușă, răspund încet, încercând să-mi ascund oboseala.

Vlad, fiul meu, intră grăbit în sufragerie, își ia cămașa și mă privește fugitiv. — Mulțumesc, mamă, spune, dar vocea lui e absentă, ca și cum ar fi vorbit cu cineva la telefon. Nu mă privește în ochi. Știu că îi e greu să fie prins între mine și Camelia, dar parcă nici nu încearcă să mă apere.

După ce pleacă la serviciu, rămân singură cu Camelia și cei doi nepoți, Andreea și Radu. Camelia începe să îmi dea instrucțiuni, ca și cum aș fi angajata ei: — Maria, să nu uiți să duci gunoiul, să speli pe jos în sufragerie și să pregătești supa pentru copii. Și, te rog, nu le mai da biscuiți înainte de prânz, că nu mai mănâncă nimic!

Înghit în sec și mă apuc de treabă. Îmi spun că e normal, că așa e viața, că trebuie să ajut, dar în sufletul meu simt cum se adună o revoltă mocnită. Nu am venit aici să fiu menajeră. Am venit pentru că nu mai puteam sta singură, pentru că mi-era dor de familie, pentru că speram să găsesc alinare. Dar fiecare zi e o luptă pentru un strop de respect, pentru un cuvânt bun, pentru un moment de liniște.

Seara, când Vlad se întoarce acasă, Camelia îi povestește tot ce am făcut „greșit”: — Maria iar a uitat să spele fructele pentru copii, iar Radu a căzut pentru că nu era atentă! Vlad oftează și mă privește cu o tristețe resemnată. — Mamă, încearcă să fii mai atentă, te rog. Știi cât de mult ține Camelia la ordine…

Mă simt mică, inutilă, ca o fetiță certată pe nedrept. Mă retrag în camera mea, o cămăruță mică, cu un pat vechi și o noptieră. Acolo, printre pozele cu Mihai și amintirile din casa noastră, plâng în tăcere. Nu vreau să mă vadă nimeni slabă, dar nu mai pot. Mă întreb dacă nu era mai bine să rămân singură, cu durerea mea, decât să trăiesc umilința asta zilnică.

Într-o zi, Andreea vine la mine cu o carte de colorat. — Bunico, vrei să colorăm împreună? Zâmbesc, pentru prima dată după mult timp, și mă așez lângă ea. Pentru câteva minute, uit de toate. Dar Camelia intră pe ușă și ne întrerupe: — Maria, nu vezi că ai lăsat mâncarea pe foc? Dacă se arde, cine o mai mănâncă?

Îmi cer scuze și mă grăbesc la bucătărie. Andreea mă privește tristă. — De ce e mama mereu supărată pe tine, bunico? Nu știu ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că uneori, oamenii mari uită să fie buni?

Într-o seară, după o ceartă mai aprinsă, Camelia îmi spune pe un ton rece: — Maria, poate ar fi mai bine să te gândești să te întorci la tine acasă. Poate ți-ar fi mai bine acolo. Mă uit la Vlad, dar el tace, cu privirea în pământ. Simt cum mi se rupe sufletul. Nu am unde să mă duc. Casa mea a fost vândută, banii s-au dus pe tratamentele lui Mihai. Aici e singurul loc unde mai am pe cineva.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la viața mea, la tot ce am sacrificat pentru familie, la cât am muncit, la cât am iubit. Mă întreb dacă mai am vreun drept să cer ceva, dacă mai am un loc al meu. Dimineața, când îi văd pe toți la masă, simt că nu mai pot să tac.

— Camelia, Vlad, trebuie să vorbim. Nu mai pot continua așa. Nu sunt aici să vă fiu servitoare. Sunt mama ta, Vlad, și bunica copiilor tăi. Merit respect. Dacă nu mă vreți aici, spuneți-mi clar. Dar nu mai pot să trăiesc în umilință.

Camelia mă privește surprinsă, iar Vlad pare că se trezește dintr-un vis. — Mamă, nu asta am vrut… Nu ne-am dat seama că te simți așa. Camelia oftează: — Poate am exagerat, dar și tu… Nu e ușor să fim toți sub același acoperiș.

Știu că nu se va schimba totul peste noapte, dar măcar am spus ce aveam pe suflet. În acea zi, Andreea mă ia de mână și îmi șoptește: — Te iubesc, bunico. Pentru mine, asta înseamnă totul.

Mă întreb, privind pe fereastră la apus: Oare câți bătrâni trăiesc aceeași poveste ca a mea? Cât de greu e să găsești echilibrul între a ajuta și a nu te pierde pe tine însuți? Voi ce ați face în locul meu?