Visuri spulberate în casa nouă

„Nu pot să cred că vrei să ne mutăm aici!” a strigat Ana, cu lacrimi în ochi, în timp ce stăteam în mijlocul sufrageriei noastre proaspăt renovate. Pereții erau încărcați de mirosul proaspăt de vopsea, iar podelele străluceau sub lumina becurilor noi. Era o casă de vis, un loc pe care eu și soțul meu, Mihai, l-am construit cu multă trudă și sacrificii. Dar pentru Ana, era un coșmar.

„Ana, draga mea, știi cât de mult am muncit pentru asta,” i-am spus încercând să-mi păstrez calmul. „E o șansă pentru noi toți să avem un nou început.”

„Dar eu nu vreau un nou început!” a răspuns ea furioasă. „Am prieteni acolo, am școala mea, tot ce iubesc e acolo!”

Mihai a intervenit, încercând să medieze situația. „Ana, înțelegem că e greu, dar gândește-te la toate oportunitățile pe care le vei avea aici. E doar o oră până în oraș, nu e ca și cum am fi pe alt continent.”

Ana și-a întors privirea spre fereastră, ignorându-ne argumentele. Am simțit cum inima mi se strânge văzând-o atât de nefericită. În acea seară, după ce Ana s-a retras în camera ei, eu și Mihai am rămas în bucătărie, discutând în șoaptă.

„Poate ar trebui să mai așteptăm puțin cu mutarea,” a sugerat Mihai. „Poate că nu e momentul potrivit.”

„Dar am investit atât de mult aici,” i-am răspuns eu, simțind cum frustrarea îmi crește în piept. „Nu putem renunța acum.”

Zilele următoare au fost tensionate. Ana refuza să vorbească cu noi despre mutare și se retrăgea tot mai mult în lumea ei. Încercam să-i explicăm că viața la țară nu era atât de izolată cum credea ea. Aveam magazine aproape, o școală bună și chiar dacă nu era un teatru în apropiere, orașul era la doar o oră distanță.

Într-o seară, am găsit-o pe Ana plângând în camera ei. M-am așezat lângă ea pe pat și am încercat să o îmbrățișez.

„Ana, te rog, spune-mi ce simți,” i-am spus cu vocea tremurândă.

„Mami, mi-e teamă că o să pierd tot ce contează pentru mine,” a spus ea printre suspine.

Am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii. „Nu vreau să te fac să suferi,” i-am spus sincer. „Dar trebuie să găsim o cale de mijloc.”

În zilele următoare, am încercat să găsim soluții care să ne mulțumească pe toți. Am discutat despre posibilitatea ca Ana să rămână la școală în oraș și să facem naveta zilnic. Am vorbit despre cum am putea păstra legătura cu prietenii ei și despre activitățile pe care le-ar putea face aici.

În cele din urmă, am decis să mai amânăm mutarea cu câteva luni, pentru a-i da Anei timp să se obișnuiască cu ideea și pentru a găsi soluții care să ne ajute pe toți să ne adaptăm mai ușor.

Privind în urmă la acele zile tensionate, mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Oare sacrificiile noastre vor merita? Sau poate că uneori trebuie să renunțăm la visurile noastre pentru fericirea celor dragi? Aceasta este întrebarea care mă bântuie încă.