Vizita lui Maria: O Întâlnire de Neuitat

„Nu, nu, nu! Te rog, oprește-te!” am strigat disperată, dar era prea târziu. Radu, fiul Mariei, deja alergase prin sufragerie și răsturnase vaza de cristal pe care o primisem de la bunica mea. Cioburile s-au împrăștiat pe podea, iar eu am rămas împietrită, neștiind cum să reacționez. Maria a venit în fugă din bucătărie, cu un zâmbet forțat pe față, încercând să-l calmeze pe Radu.

„Îmi pare rău, Ana! E doar un copil…”, a spus ea, dar cuvintele ei nu au reușit să-mi aline furia și dezamăgirea. Era o după-amiază obișnuită când Maria m-a sunat să mă întrebe dacă poate veni în vizită cu fiul ei. Nu ne mai văzusem de mult și am acceptat cu bucurie, fără să bănuiesc ce avea să urmeze.

Când au ajuns, Radu părea un băiețel cuminte și timid. Maria și cu mine ne-am așezat la masă, povestind despre vremurile trecute și despre cum viața ne-a purtat pe drumuri diferite. Dar liniștea a fost de scurtă durată. Radu a început să exploreze casa cu o curiozitate neobosită, iar Maria părea să nu observe dezordinea pe care o lăsa în urmă.

„Ana, știi că am avut o perioadă grea după divorț”, a început Maria, cu o voce tremurândă. „Radu a fost afectat și el…”. Am încercat să-i ofer sprijinul meu, dar în același timp eram preocupată de haosul care se desfășura în jurul nostru.

„Poate ar trebui să-l supraveghezi mai atent”, i-am sugerat cu blândețe, dar Maria doar a dat din cap absentă.

În timp ce discutam, Radu a găsit drumul spre camera mea de lucru. Am auzit un zgomot puternic și am alergat să văd ce s-a întâmplat. Cărțile erau împrăștiate peste tot, iar laptopul meu era pe punctul de a cădea de pe birou.

„Radu! Ce faci acolo?” am strigat eu, dar el doar s-a uitat la mine cu ochi mari și inocenți.

Maria a venit imediat după mine și a început să strângă cărțile de pe jos. „Îmi pare rău, Ana. E greu să-l controlez uneori”, a spus ea cu o voce obosită.

Am încercat să-mi păstrez calmul, dar simțeam cum tensiunea crește în mine. Îmi doream să-i spun Mariei că trebuie să fie mai atentă cu Radu, dar nu voiam să-i rănesc sentimentele.

După ce am reușit să punem lucrurile la locul lor, ne-am întors în sufragerie. Dar liniștea nu a durat mult. Radu a găsit o cutie cu jucării vechi și a început să le arunce prin cameră ca într-un joc nebunesc.

„Maria, trebuie să facem ceva”, i-am spus eu ferm. „Nu pot lăsa lucrurile să continue așa”.

Maria m-a privit cu ochi triști și mi-a spus: „Știu că ai dreptate, Ana. Dar nu știu cum să-l opresc”.

Am simțit cum frustrarea mea se transformă în compasiune. Era clar că Maria se lupta cu propriile ei demoni și că avea nevoie de ajutor.

„Poate ar trebui să cauți un specialist care să te ajute cu Radu”, i-am sugerat eu. „Nu e ușor să crești un copil singură”.

Maria a oftat adânc și mi-a mulțumit pentru sfat. În acel moment am realizat că prietenia noastră era mai importantă decât orice obiect spart sau dezordine temporară.

După ce au plecat, am rămas singură în casa mea tăcută și am reflectat la cele întâmplate. Oare câte alte mame se confruntau cu aceleași probleme? Și câți dintre noi suntem dispuși să oferim ajutor atunci când este nevoie? Poate că uneori trebuie doar să fim acolo pentru cei dragi, chiar și atunci când situația pare fără speranță.