Vizitele neclintite ale Anei: Un deceniu dincolo de divorț

— Ana, iar te duci la Maria? Nu ți-e rușine? Ce-o să mai creadă lumea?
Vocea mamei mele răsună din bucătărie, plină de reproș și oboseală. Mă opresc în prag, cu mâna pe clanța ușii, și simt cum mi se strânge stomacul. De zece ani, aproape în fiecare zi, fac același drum spre apartamentul de la etajul trei, acolo unde locuiește fosta mea soacră, Maria. De zece ani, aud aceleași vorbe, aceleași șoapte pe la colțuri, aceleași priviri lungi și întrebătoare.

Când am divorțat de Mihai, lumea a crezut că totul se va rupe ca un fir de ață. Că nu voi mai avea niciun motiv să pășesc în blocul acela vechi, cu miros de var și rufe ude. Dar eu am rămas. Și nu pentru Mihai, nu pentru trecut, ci pentru Maria. Pentru femeia care m-a ținut de mână când am pierdut primul copil, care m-a învățat să fac sarmale și care mi-a șters lacrimile când Mihai a început să vină acasă tot mai târziu, tot mai rece.

— Ana, nu mai are rost, mi-a spus tata într-o seară, când m-a găsit plângând pe hol. Nu ești obligată să-i mai porți de grijă. Ai viața ta acum, ai pe cineva nou.

Dar eu nu puteam. Nu voiam. Maria era mai mult decât o fostă soacră. Era singura care mă asculta cu adevărat, care nu mă judeca, care mă întreba dacă am mâncat, dacă sunt bine, dacă mă doare ceva.

Când m-am recăsătorit cu Radu, am crezut că totul se va schimba. Că voi putea să las trecutul în urmă, să încep o viață nouă, fără umbre, fără regrete. Dar, în fiecare dimineață, după ce îl sărutam pe Radu pe obraz și îi puneam cafeaua pe masă, simțeam un gol în suflet. Un dor de Maria, de vocea ei caldă, de mirosul de ceai de tei și de poveștile ei despre tinerețe.

— Ana, nu înțeleg de ce te încăpățânezi, mi-a spus Radu într-o zi, cu voce blândă, dar fermă. E trecutul tău. Eu sunt prezentul.

Am încercat să-i explic, dar nu a înțeles. Nimeni nu a înțeles. Nici măcar Mihai, care, de câte ori mă vedea ieșind din blocul Mariei, mă privea cu ochii aceia goi, ca și cum aș fi trădat ceva.

— Ce cauți aici, Ana? Nu mai ești parte din familia noastră, mi-a spus el într-o zi, pe scara blocului, cu voce joasă, dar tăioasă.

— Nu vin pentru tine, Mihai. Vin pentru mama ta.

A tăcut, dar privirea lui m-a urmărit mult timp.

Într-o zi, când am ajuns la Maria, am găsit-o pe canapea, cu ochii închiși și respirația grea. M-am speriat. Am sunat la salvare, am stat cu ea până au venit medicii, am ținut-o de mână și i-am șoptit că totul va fi bine. După ce și-a revenit, m-a privit lung, cu ochii umezi.

— Ana, de ce faci toate astea pentru mine? Nu mai ești obligată.

— Pentru că te iubesc, mamă Maria. Pentru că ai fost mama pe care nu am avut-o niciodată.

A plâns. Am plâns și eu. Și, pentru prima dată, am simțit că nu mai contează ce spune lumea, ce cred vecinii, ce gândește familia mea. Contează doar legătura asta, care nu s-a rupt nici după ce Mihai a plecat, nici după ce viața mea a luat-o pe alt drum.

Dar lumea nu iartă. Odată, la piață, am auzit două femei vorbind despre mine.

— Ai văzut-o pe Ana? Iar la Maria. Oare ce-or avea ele de împărțit? Poate nu l-a uitat pe Mihai…

Am vrut să le spun că nu e vorba de Mihai. Că nu e vorba de trecut, ci de prezent. Că uneori, familia nu e cea în care te-ai născut sau cea pe care ți-o faci, ci cea pe care o alegi, zi de zi, cu sufletul.

Radu a început să se răcească. Să vină acasă tot mai târziu, să nu mă mai întrebe nimic, să nu mă mai privească. Într-o seară, mi-a spus:

— Ana, trebuie să alegi. Eu sau trecutul tău.

Am plâns. Am urlat în pernă, am dat cu pumnii în pereți, am încercat să mă conving că pot să renunț. Dar nu am putut. Pentru că Maria era singura care mă făcea să mă simt întreagă, să mă simt acasă.

Într-o zi, când am ajuns la ea, am găsit-o cu o scrisoare în mână. Mi-a dat-o, tremurând.

— E de la Mihai. Pleacă în străinătate. Nu mă mai vrea în viața lui.

Am citit scrisoarea cu lacrimi în ochi. Mihai îi reproșa Mariei că mă primește în continuare, că nu știe să-și apere familia, că trăiește în trecut. Maria a plâns în hohote. Am ținut-o în brațe și i-am promis că nu o voi lăsa niciodată singură.

Au trecut luni. Radu a plecat. Mama nu-mi mai vorbește. Tata mă privește cu milă. Vecinii mă ocolesc. Dar eu merg, zi de zi, la Maria. Îi aduc pâine, îi fac cumpărături, îi citesc din cărțile ei preferate. Uneori, stăm în tăcere, ținându-ne de mână. Alteori, râdem, ca două fete tinere, uitând de tot ce e afară.

Poate că lumea nu va înțelege niciodată. Poate că voi rămâne mereu „fosta noră”, „ciudata”, „femeia care nu știe să lase trecutul în urmă”. Dar eu știu că am ales cu inima. Și, uneori, inima știe mai bine decât toți ceilalți la un loc.

Mă întreb, uneori, dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva am pierdut totul pentru o legătură pe care doar eu o simt atât de puternic. Dar apoi o văd pe Maria zâmbind, și știu că nu aș putea trăi altfel.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales liniștea și aprobarea celorlalți sau ați fi rămas lângă omul care v-a fost familie, chiar și atunci când toți ceilalți v-au întors spatele?