Vocea care nu se stinge: Povestea Anei și a ecoului din gară

— Nu poți să faci asta, mamă! Nu poți să te duci iar acolo, iar și iar, ca și cum Mihai ar mai fi printre noi!
Vocea fiicei mele, Irina, răsună ascuțit în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai. Mă uit la ea, la ochii ei verzi, atât de asemănători cu ai tatălui ei.
— Irina, nu înțelegi… E singurul loc unde îl mai pot auzi. Vocea lui la difuzor… „Trenul personal de București Nord sosește la linia doi…” Parcă e aici, lângă mine.
Irina oftează și-și strânge brațele în jurul corpului.
— Tata nu mai e acolo, mamă. Trebuie să mergem înainte.
Dar cum să merg înainte când fiecare dimineață începe cu absența lui? Când fiecare colț al casei e plin de tăcere? Mihai fusese dispecer la gara din orașul nostru mic, Slobozia. Vocea lui răsuna zilnic peste peroane: calmă, caldă, sigură. După accidentul de mașină care l-a luat de lângă noi acum șase luni, am început să merg aproape zilnic la gară. Stăteam pe banca din colț și ascultam anunțurile. Era singura consolare pe care o mai aveam.

Într-o zi de martie, am ajuns la gară și am simțit că ceva nu e în regulă. Am așteptat trenul de ora 8:15, dar în locul vocii lui Mihai am auzit o femeie necunoscută: „Trenul personal de București Nord sosește la linia doi…” Mi s-a făcut rău. Am simțit că mi se taie picioarele. Am întrebat un controlor:

— Ce s-a întâmplat cu vocea domnului Mihai?

— S-au schimbat toate anunțurile, doamnă. E o directivă nouă de la Regională. Acum avem voce standardizată.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Seara, am scos cutia cu scrisorile lui Mihai și am recitit una dintre ele: „Ana, dacă vreodată nu voi mai fi aici, să știi că te iubesc și că vocea mea va rămâne mereu cu tine.”

A doua zi m-am dus la sediul gării. Am cerut să vorbesc cu șeful de stație, domnul Popescu.

— Doamnă Ionescu, îmi pare rău… Nu ține de noi. S-au primit ordine clare. Totul e digitalizat acum.

— Dar nu puteți păstra măcar un anunț? Un singur mesaj? Pentru mine… pentru toți cei care l-au cunoscut pe Mihai?

M-a privit cu milă și neputință.

— Nu depinde de mine…

Am plecat cu inima frântă. Acasă, Irina m-a găsit plângând.

— Mamă… poate ar trebui să vorbim cu cineva. Un psiholog.

— Nu am nevoie de psiholog! Am nevoie să-l aud pe Mihai!

În zilele următoare am scris petiții, am sunat la Regionala CFR, am trimis emailuri peste tot. Răspunsurile erau seci: „Nu se poate.” „Regulament nou.” „Standardizare.”

Vecina mea, tanti Viorica, m-a văzut tot mai abătută.

— Ana dragă, nu te mai chinui… Lumea merge înainte.

Dar eu nu puteam merge înainte fără să simt că las ceva din Mihai în urmă. Într-o seară, Irina a venit acasă cu nepotul meu, Vlad.

— Bunico, hai să facem ceva frumos pentru tine! Uite, am găsit pe internet niște înregistrări vechi cu tata Mihai! Le-am pus pe telefon!

Am ascultat împreună: „Trenul personal de București Nord sosește la linia doi…” Vocea lui Mihai era acolo, vie, caldă. Am izbucnit în plâns.

— Vlad… mulțumesc… dar nu e la fel ca atunci când îl aud în gară…

Într-o noapte nu am putut dormi. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului mic. M-am întrebat dacă nu cumva Irina are dreptate: poate mă agăț prea mult de trecut. Dar apoi mi-am amintit cum Mihai obișnuia să spună: „Oamenii dispar doar dacă îi uităm.”

A doua zi am mers din nou la gară. Am stat pe banca mea și m-am uitat la oamenii grăbiți. O doamnă în vârstă s-a așezat lângă mine.

— Îl așteptați pe cineva?

— Nu… doar vocea soțului meu.

Mi-a zâmbit trist.

— Și eu îl ascultam mereu. Era o alinare pentru mulți dintre noi…

Atunci mi-am dat seama că nu sunt singura care simte lipsa lui Mihai. Am început să strâng semnături de la oameni din oraș care voiau ca vocea lui să revină măcar la un anunț pe zi. Am mers din nou la domnul Popescu cu lista.

— Uitați… nu sunt singura care vrea asta. Vă rog…

A oftat adânc.

— O să trimit mai departe la Regională… dar nu vă pot promite nimic.

Au trecut săptămâni fără răspuns. Într-o dimineață ploioasă, când aproape renunțasem la speranță, am primit un telefon.

— Doamna Ionescu? Sunt de la Regionala CFR. Am primit petiția dumneavoastră… Vom face o excepție: la ora 8:15, anunțul trenului personal va fi difuzat cu vocea soțului dumneavoastră.

Am izbucnit în lacrimi de fericire. În ziua aceea am mers la gară împreună cu Irina și Vlad. Când vocea lui Mihai a răsunat din nou peste peroane, oamenii s-au oprit și au ascultat în liniște. Pentru o clipă, timpul s-a oprit și el a fost din nou printre noi.

Irina m-a strâns în brațe.

— Mamă… poate că uneori merită să lupți pentru ce iubești.

Acum vin zilnic la gară la ora 8:15 și ascult vocea lui Mihai. Știu că într-o zi va trebui să-l las să plece cu adevărat, dar până atunci… mă agăț de fiecare sunet.

Oare cât timp putem păstra vie amintirea celor dragi într-o lume care uită atât de repede? Sau poate tocmai lupta noastră îi ține aproape?