Vocea unui copil: Povestea lui Rareș și cântecul care ne-a unit familia

— Nu vreau să mai merg la spital, mamă! Nu mai vreau acele! Am strigat cât am putut, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce mama încerca să mă îmbrace cu pijamaua albastră cu dinozauri. Tata, care până atunci stătuse tăcut la masă, s-a ridicat brusc și a trântit cana de ceai pe chiuvetă.

— Ajunge, Lidia! Nu vezi că îl sperii? Lasă-l să stea acasă azi! a spus el, cu vocea tremurândă de nervi și neputință.

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii și mi-a șoptit:

— Rareș, trebuie să fii curajos. Doar așa o să te faci bine. Pentru mine. Pentru noi.

Aveam șapte ani și nu înțelegeam de ce toți adulții din jurul meu vorbeau în șoaptă sau plângeau pe ascuns. Nu înțelegeam de ce nu mai aveam voie să merg la grădiniță sau să mă joc cu vecinii. Într-o zi, când am întrebat-o pe bunica de ce nu mă lasă afară, mi-a spus doar atât:

— Ești special, puiule. Trebuie să te protejăm.

Adevărul l-am aflat într-o cameră rece de spital din Cluj, unde un domn cu halat alb a spus cuvintele care aveau să-mi schimbe viața: „Rareș are leucemie.”

De atunci, viața noastră s-a împărțit între drumuri la spital, tratamente dureroase și certuri tot mai dese între ai mei. Tata a început să doarmă pe canapea, iar mama nu mai gătea decât supă de pui și piure, pentru că „Rareș nu are voie altceva”.

Într-o noapte, i-am auzit certându-se:

— Nu mai pot, Lidia! Nu vezi că ne pierdem copilul? Și tu… tu te agăți de orice speranță! Poate ar trebui să acceptăm că… — vocea lui s-a frânt.

— Nu! Nu vorbi așa! Rareș e puternic! O să trecem peste asta!

Am plâns în pernă până am adormit. M-am simțit vinovat că din cauza mea părinții mei se urau.

Zilele la spital erau un coșmar. Mirosul de dezinfectant, fețele palide ale celorlalți copii, asistentele care încercau să mă facă să râd cu baloane colorate. Dar cel mai rău era când vedeam lacrimile mamei ascunse după zâmbetul ei forțat.

Într-o zi, doamna doctor Popescu mi-a adus o chitară mică.

— Am auzit că îți place muzica. Vrei să cânți ceva?

Nu știam să cânt, dar am început să apăs corzile la întâmplare. Sunetele ciudate m-au făcut să râd pentru prima dată după multe luni. Mama m-a privit uimită și a început să plângă din nou, dar de data asta părea altfel — parcă era ușurată.

Din ziua aceea, chitară a devenit prietena mea. Scriam versuri despre injecții, despre dorul de bunica și despre cât de mult îmi lipseau prietenii. Când tata venea la spital, îi cântam câte ceva. Uneori zâmbea trist, alteori pleca fără să spună nimic.

După un an de tratamente, medicii au spus că pot merge acasă pentru o vreme. Familia a decis să organizeze o reuniune mare la țară, la bunici. Toți verișorii mei erau acolo: Ilinca, Darius, Vlad și chiar și unchiul Nicu, care nu mai vorbise cu tata de ani buni.

Atmosfera era tensionată. Tata și unchiul Nicu abia dacă se salutau. Mama încerca să pară veselă, dar ochii îi trădau oboseala. Bunica făcea cozonaci și încerca să ne adune pe toți la masă.

La un moment dat, bunicul a bătut cu lingura în masă:

— Haideți, copii! Rareș vrea să ne cânte ceva!

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Toți ochii erau pe mine. Am luat chitara și am început să cânt un cântec scris de mine:

„Am fost mic și speriat,
Într-un pat de spital uitat,
Dar am visat la soare,
La joacă și la zâmbet mare.
Nu vreau lacrimi pe obraz,
Vreau iubire și-un răgaz,
Să fim iar toți împreună,
Să uităm de vremea bună sau rea.”

Când am terminat, era liniște deplină. Mama plângea în hohote, tata m-a strâns în brațe pentru prima dată după mult timp, iar unchiul Nicu s-a apropiat de el și l-a bătut pe umăr:

— Frate… hai să fim iar o familie.

Din ziua aceea, parcă totul s-a schimbat. Tata a început să stea mai mult acasă, mama a redevenit veselă, iar eu am simțit că boala nu mă mai definește. Chiar dacă încă mergeam la controale și aveam zile grele, știam că nu sunt singur.

Uneori mă întreb: oare cât de mult poate schimba un copil lumea din jurul lui? Poate un cântec să vindece răni vechi? Voi ce credeți?