„Vreau divorț” – Când lumea mea s-a prăbușit într-o după-amiază de marți

— Nu mai pot, Irina. Vreau divorț.

Cuvintele lui Radu au căzut ca o secure între noi, în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Tocmai terminasem de pus masa pentru cină, iar fetița noastră, Ana, desena la măsuța ei din colț. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să nu mă prăbușesc.

— Ce-ai spus? am șoptit, de parcă dacă vorbeam mai încet, totul ar fi fost doar un vis urât.

Radu nu m-a privit. S-a uitat pe geam, cu mâinile în buzunare.

— Nu mai merge. Sunt obosit. Nu mai simt nimic pentru tine. Am nevoie să fiu liber.

În acea clipă, mi-am amintit de mama. De serile când venea acasă târziu de la spital și mă găsea plângând după tata, care ne părăsise când aveam opt ani. „Nu te pierde pe tine însăți, Irina. Oricât de tare ar durea, tu trebuie să rămâi întreagă.”

Dar cum să rămâi întreagă când omul cu care ai împărțit totul îți spune că nu te mai vrea?

Am încercat să-mi adun gândurile. Ana s-a uitat la noi cu ochii mari.

— Mami, ce se întâmplă?

Am zâmbit forțat.

— Nimic, iubita mea. Tati și cu mine avem ceva de discutat.

Radu a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am auzit ușa dormitorului trântindu-se. M-am așezat lângă Ana și am început să-i desenez o floare, dar mâna îmi tremura atât de tare încât abia puteam ține creionul.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Radu a dormit pe canapea. Eu am stat trează, uitându-mă la tavan și întrebându-mă unde am greșit. Am rememorat fiecare ceartă, fiecare tăcere apăsătoare din ultimii ani. Poate că ar fi trebuit să-l ascult mai mult. Poate că m-am pierdut în grijile zilnice: facturi, teme cu Ana, cumpărături, serviciu. Poate că nu l-am mai privit cu adevărat de mult timp.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbim.

— E cineva? am întrebat direct, cu vocea răgușită de nesomn.

Radu a oftat și a dat din cap.

— Da. E cineva. Dar nu despre asta e vorba. Pur și simplu… nu mai pot.

M-am simțit ca și cum aș fi căzut într-o groapă fără fund. Trădarea era ca o rană deschisă care pulsa cu fiecare bătaie de inimă.

— Cum ai putut? După tot ce am construit împreună…

— Irina, nu vreau să ne certăm. Nu vreau să-i fac rău Anei. Dar nu mai pot trăi o minciună.

Am plâns în baie, cu apa curgând peste fața mea ca să-mi acopere suspinele. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: ochi umflați, părul ciufulit, pielea palidă. Unde era fata veselă care visa să schimbe lumea?

În zilele următoare, am mers la serviciu ca un robot. Colegele mele de la școală au observat că ceva nu e în regulă.

— Irina, ești bine? a întrebat Maria într-o pauză.

Am dat din cap și am zâmbit fals.

— Doar obosită…

Dar adevărul era că mă simțeam goală pe dinăuntru. Seara, când Ana adormea, mă uitam la pozele noastre din vacanțe: la mare, la munte, la bunici la țară. Îmi venea să urlu de durere.

Mama a venit într-o zi pe neașteptate.

— Ce s-a întâmplat? Te văd schimbată…

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— O să doară mult timp, dar vei vedea că într-o zi o să-ți amintești cine ești cu adevărat.

În următoarele săptămâni au urmat discuții interminabile despre custodie, bani, apartament. Radu voia să plece cât mai repede la noua lui iubită — o colegă de la birou, Simona. Simona! O știam vag de la petrecerile firmei; mereu râdea prea tare la glumele lui Radu.

Familia lui Radu m-a acuzat că nu am știut să-l țin lângă mine.

— Poate dacă nu erai atât de preocupată de carieră…

Tata lui nici nu m-a privit când am mers să discutăm despre Ana.

— Copiii suferă cel mai mult când părinții lor sunt egoiști…

M-am simțit judecată din toate părțile: rudele lui Radu mă vedeau vinovată; prietenele mele mă sfătuiau să lupt pentru familie; mama îmi spunea să mă pun pe primul loc; Ana plângea noaptea și mă întreba dacă tati o mai iubește.

Într-o seară, după ce Ana a adormit în brațele mele, am deschis jurnalul pe care îl țineam ascuns în sertar încă din liceu. Am început să scriu:

„Nu știu cine sunt fără Radu. Dar știu că trebuie să aflu.”

A doua zi am refuzat să-i mai răspund Simonei la telefon când m-a sunat „să discutăm civilizat”. Am început să ies cu Ana în parc mai des. Am acceptat invitația Mariei la film. Am început să merg la terapie — prima dată în viața mea când am recunoscut că nu pot singură.

Au trecut luni până când am reușit să respir fără durere. Încet-încet, am început să văd lumina printre crăpături: Ana râdea din nou; mama mă suna zilnic; colegii mă invitau la cafea; chiar și tata — care nu mai dăduse niciun semn de ani buni — mi-a trimis un mesaj timid: „Sunt aici dacă ai nevoie.”

Radu a venit într-o zi după Ana și m-a privit altfel — parcă mirat că încă stau dreaptă.

— Ești bine? a întrebat el încet.

— Da, Radu. Sunt bine. Și o să fiu din ce în ce mai bine.

Acum știu că nu sunt definită de cine mă iubește sau cine mă părăsește. Sunt definită de felul în care aleg să mă ridic după ce viața mă pune la pământ.

Uneori mă întreb: câte femei trec prin asta și tac? Câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru că cineva ne spune că nu mai suntem suficiente? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să-și amintească: nu suntem niciodată singure cu adevărat.