„Vreau să divorțez.” – O secundă care mi-a răsturnat viața

— Vreau să divorțez, Irina. Vocea lui Radu a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. Mara, fiica noastră de paisprezece ani, era la ea în cameră, probabil cu căștile pe urechi, ascultând muzică. Eu stăteam cu spatele la el, spălând vasele, când am simțit că mi se oprește respirația. M-am întors încet, cu mâinile ude, și l-am privit. Nu era furios, nu era trist. Era doar… gol.

— Ce-ai spus? am șoptit, de parcă dacă aș fi vorbit mai tare, totul ar fi devenit real.

— Nu mai merge. Nu mai simt nimic. Am încercat, dar nu mai pot, a continuat el, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se prăbușește tot universul. Șaptesprezece ani împreună. O casă construită cu sacrificii, o fată crescută cu dragoste și grijă. Am simțit că mă sufoc. M-am sprijinit de chiuvetă și am încercat să nu plâng. Nu în fața lui.

— E cineva? am întrebat, cu vocea tremurândă.

A ezitat o clipă. — Da. O cheamă Simona. De la serviciu.

Atunci am simțit că mă prăbușesc de tot. M-am dus în dormitor și am închis ușa încet, ca să nu audă Mara. Am plâns în pernă până m-au durut ochii. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Irina, să nu te pierzi niciodată pe tine pentru un bărbat.” Dar eu mă pierdusem de mult.

A doua zi dimineață, Mara a venit la mine în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat? Tata a dormit pe canapea.

Am simțit un nod în gât. — O să vorbim diseară, iubita mea. Acum du-te la școală.

Am sunat-o pe mama. — Mamă, Radu vrea să divorțeze. Are pe altcineva.

A tăcut câteva secunde. — Irina, știi că nu ești singură. Vin la tine.

În acea zi am mers la serviciu ca un robot. Colegii m-au întrebat dacă sunt bine. Am mințit că da. În pauza de masă am plâns în baie. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: ochi umflați, cearcăne adânci, buze crăpate. Unde dispăruse femeia veselă care eram odată?

Seara, Radu a venit acasă târziu. Mara era deja în pat.

— Ai spus ceva Mariei? l-am întrebat.

— Nu încă. Vreau să-i spunem împreună.

— Cum ai putut? am izbucnit. Cum ai putut să ne faci asta?

— Irina, nu mai mergea de mult între noi! Tu erai mereu obosită, mereu cu capul la Mara sau la serviciu…

— Și tu? Tu unde erai? Când ai vorbit ultima dată cu mine despre ceva important?

A ridicat din umeri și a ieșit din cameră.

În zilele următoare am început să mă adun. Mama a venit și m-a ajutat cu Mara și cu treburile casei. Prietena mea cea mai bună, Anca, m-a scos la o cafea și m-a ascultat ore întregi.

— Irina, nu ești prima femeie care trece prin asta. Dar ești una dintre puținele care poate ieși mai puternică dintr-o astfel de poveste.

Am început să merg la psiholog. La început mi s-a părut inutil — ce putea să-mi spună cineva ca să-mi aline durerea? Dar după câteva ședințe am început să văd lucrurile altfel. Am realizat cât de mult mă neglijasem pe mine însămi în ultimii ani.

Mara a aflat adevărul într-o seară ploioasă de aprilie.

— Voi divorțați? a întrebat ea direct, cu ochii mari și umezi.

Am luat-o în brațe și i-am spus adevărul: — Da, iubita mea. Dar te vom iubi mereu, amândoi.

A plâns mult atunci. Apoi s-a retras în camera ei și nu a vrut să vorbească cu nimeni zile întregi.

Radu s-a mutat la Simona după două săptămâni. Casa părea goală fără el, dar în același timp… liniștită. Nu mai erau certuri mărunte, nu mai era tensiune în aer.

Au urmat luni grele: avocați, acte, discuții despre custodia Marei și împărțirea bunurilor. Fiecare întâlnire cu Radu era un chin — nu mai era omul pe care îl cunoscusem cândva.

Într-o zi, Mara a venit acasă supărată:

— Tata zice că Simona vrea să mă ia la mare cu ei vara asta! Dar eu nu vreau! Eu vreau doar pe noi două!

Am strâns-o tare la piept și i-am promis că vara asta va fi doar a noastră: excursii la munte, filme văzute sub pătură și înghețată mâncată direct din cutie.

Încet-încet am început să mă regăsesc pe mine însămi. Am început să pictez din nou — ceva ce nu mai făcusem de ani de zile. Am ieșit cu Anca la teatru și am râs până ne-au dat lacrimile.

Într-o seară târzie, după ce Mara adormise, am stat pe balcon cu mama și am privit luminile orașului.

— Mamă… crezi că o să fiu bine?

Ea mi-a zâmbit blând: — Ești deja bine, Irina. Ai supraviețuit celei mai grele zile din viața ta.

Acum, după aproape un an de la acea seară fatidică, încă doare uneori. Dar știu că sunt mai puternică decât am crezut vreodată. Am învățat că viața nu se termină când cineva pleacă — uneori abia atunci începe cu adevărat.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să vorbească? Câte dintre noi uităm cine suntem pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Poate e timpul să ne spunem poveștile…