„Vrei un copil? Atunci trebuie să pleci din casa mea!”: Povestea mea despre cum soacra mea era să-mi distrugă căsnicia

— Nu mai pot, Vlad! Ori eu, ori mama ta! Ți-am spus de atâtea ori că nu mai suport să trăiesc în tensiunea asta!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul greu al reproșurilor. Stăteam cu mâinile încrucișate pe masă, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în piept. Mama, doamna Stancu, stătea la geam, cu spatele la noi, dar știam că ascultă fiecare silabă.

Totul a început când tata s-a stins și mama a rămas singură în apartamentul vechi din cartierul Dristor. Irina a fost de acord să o aducem la noi, „doar până își revine”, dar nimeni nu s-a gândit că „până își revine” poate dura ani. La început, încercam să le împac pe amândouă. Îi spuneam Irinei că mama e bătrână și are nevoie de noi. Îi spuneam mamei că Irina e tânără și are nevoie de spațiu. Dar spațiul nostru devenise un câmp de luptă.

— Vlad, nu vezi că nu mai avem intimitate? Nu putem vorbi nimic fără să audă tot! Și mereu se bagă peste tot!
Irina era roșie la față, cu ochii umezi. Mama s-a întors brusc:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Asta e casa mea, Vlad e fiul meu!

M-am ridicat instinctiv:

— Mamă, te rog… nu mai spune asta. E și casa Irinei. Suntem o familie.

Mama a oftat adânc și a început să-și frece mâinile noduroase:

— Familie? O familie nu-și lasă mama pe drumuri. Eu am muncit toată viața pentru tine! Acum vrei să mă arunci ca pe o măsea stricată?

Irina a izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas singur cu mama, care m-a privit cu ochii ei mici și ascuțiți:

— Să nu uiți niciodată cine te-a crescut.

În acea noapte, Irina nu s-a întors acasă. Am încercat să o sun, dar nu răspundea. Am dormit prost, cu gândul la toate certurile din ultimele luni: discuțiile despre bani, despre spațiu, despre faptul că nu aveam curajul să-i spun mamei să ne lase mai mult timp singuri. Și cel mai dureros era subiectul copilului.

Irina își dorea un copil. Eu îmi doream un copil. Dar mama… Mama spunea mereu:

— Vrei un copil? Atunci trebuie să pleci din casa mea! Nu vreau să aud țipete și plânsete aici! Eu am crescut unul, mi-a ajuns!

Nu știam ce să fac. Îmi iubeam soția, dar simțeam o datorie uriașă față de mama. Într-o zi, Irina s-a întors acasă doar ca să-și ia câteva haine. Am încercat să vorbim:

— Vlad, eu nu mai pot așa. Ori găsim o soluție, ori… ori fiecare merge pe drumul lui. Eu vreau o familie adevărată. Vreau un copil cu tine, dar nu pot trăi mereu sub umbra mamei tale.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama asculta din camera ei și știam că orice aș spune va fi folosit împotriva mea mai târziu.

— Irina, te rog… Dă-mi timp. Poate găsim o garsonieră pentru mama… Sau poate merge la sora ei la Ploiești…

Irina m-a privit lung:

— Vlad, tu chiar crezi că mama ta va accepta vreodată să plece? Ea vrea să controleze totul! Și tu îi permiți!

A plecat din nou. Seara am găsit-o pe mama în bucătărie, plângând încet.

— Vlad, dacă mă dai afară pentru o femeie… nu mai ai mamă!

Am simțit că mă sufoc între două lumi care se resping reciproc. Zilele au trecut greu. La serviciu eram absent; colegii mă întrebau dacă sunt bolnav. Acasă era frig și tăcere.

Într-o duminică dimineață, am găsit un bilet pe masă de la Irina: „Nu pot trăi așa. M-am mutat la sora mea. Dacă vrei să fim o familie, trebuie să alegem împreună ce fel de viață vrem.”

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am gândit la copilul pe care nu-l vom avea niciodată dacă nu fac ceva. Am intrat în camera mamei:

— Mamă… trebuie să vorbim serios. Nu pot să-mi pierd soția pentru că tu nu vrei să accepți schimbarea. Ai sora la Ploiești, ai pensie… Te rog, lasă-ne spațiu.

Mama a început să țipe:

— Asta e răsplata după ce te-am crescut singură? Pentru o femeie care nici măcar nu știe să facă sarmale?

Am plecat trântind ușa. Am mers direct la Irina. Am bătut la ușa surorii ei până mi-a deschis.

— Vlad… Ce cauți aici?

— Vreau să fim o familie. Vreau un copil cu tine. O să găsesc o soluție pentru mama, dar nu vreau să te pierd.

Irina m-a privit neîncrezătoare, dar am văzut o licărire de speranță în ochii ei.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Mama s-a mutat la Ploiești după multe certuri și lacrimi amare. Relația cu ea s-a răcit mult timp; uneori mă sună doar ca să-mi amintească ce fiu nerecunoscător sunt.

Dar eu și Irina am reușit să reconstruim ceva din ce aveam înainte. Acum avem un băiețel care aleargă prin casă și râde cu poftă.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare e posibil vreodată ca două iubiri — cea pentru părinți și cea pentru partener — să coexiste fără sacrificii dureroase? Voi ce ați fi ales în locul meu?