Zdrada din sânul familiei: Povestea unei iubiri sfâșiate

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc cu minciunile tale! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei părea mai strâmt ca niciodată. Rareș stătea în fața mea, cu ochii goi, evitând să mă privească. Pe masa din bucătărie, telefonul lui vibra obsesiv. Știam deja cine era: „Mona”.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când am simțit că ceva nu mai e la locul lui. Rareș venea târziu acasă, mereu obosit, mereu cu scuze noi. „Am mult de lucru la birou, Milena”, îmi spunea, dar parfumul străin de pe cămașa lui și mesajele șterse din telefon îmi spuneau altceva. Am încercat să mă mint că totul e în regulă, că poate sunt eu prea suspicioasă. Dar într-o seară, când am găsit o brățară de damă în portiera mașinii noastre, am știut că nu mai pot ignora adevărul.

Am încercat să vorbesc cu el. „Rareș, te rog, spune-mi ce se întâmplă între noi. Nu mai suntem ca înainte.” El a ridicat din umeri și a oftat: „Milena, ești paranoică. Nu e nimic.” Dar ochii lui fugeau de ai mei și inima mea se strângea de fiecare dată când îl vedeam cum își ascunde telefonul.

Cea mai dureroasă parte a venit însă din partea soacrei mele, doamna Viorica. O consideram ca pe mama mea după ce ai mei au murit într-un accident când aveam doar 20 de ani. M-a primit în casa ei cu brațele deschise când Rareș și cu mine ne-am mutat împreună. Îmi aducea plăcinte calde și mă învăța să fac sarmale ca la Botoșani. Dar când am încercat să-i spun despre suspiciunile mele, m-a privit rece: „Milena, bărbații mai calcă strâmb. Tu vezi-ți de copil și de casă. Nu-ți bate capul cu prostii.”

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Nu doar că Rareș mă trăda, dar și femeia pe care o iubeam ca pe o mamă îi lua apărarea. Într-o zi, am surprins o discuție între ei la telefon: „Mamă, Milena iar face scandal. Nu mai suport”, îi spunea Rareș. Iar ea îi răspundea: „Las-o să țipe, tu fă-ți viața cum vrei.”

Am început să mă izolez. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă, dar nu aveam curaj să le spun adevărul. Mă simțeam rușinată, vinovată parcă pentru tot ce se întâmpla. Singura mea alinare era fiica noastră, Ilinca, care avea doar cinci ani și nu înțelegea de ce mama plângea atât de des.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Rareș a venit acasă mirosind a alcool și a parfum dulceag. M-am ridicat din pat și l-am confruntat:
— Spune-mi adevărul! Cine e Mona?
El a râs scurt:
— O colegă de la muncă. Ce vrei să știi?
— Vreau să știu dacă mă mai iubești sau dacă totul s-a terminat între noi!
A tăcut. Tăcerea lui a spus totul.

A doua zi dimineață am făcut bagajele și am plecat la sora mea, Anca. Am plâns toată noaptea în brațele ei. „Milena, nu meriți asta! Trebuie să fii puternică pentru Ilinca”, mi-a spus ea.

Au urmat luni grele: avocați, procese, vizite la psiholog pentru mine și pentru Ilinca. Rareș a încercat să mă convingă să mă întorc: „Hai acasă, Milena! Gândește-te la copil!” Dar nu mai puteam avea încredere în el.

Viorica venea la ușa surorii mele aproape zilnic:
— Milena, gândește-te bine! O femeie trebuie să-și țină familia unită!
— O femeie trebuie să fie respectată! i-am răspuns printre lacrimi.

Am simțit toată presiunea societății pe umerii mei: rudele mă judecau că am plecat de lângă soț; vecinele șușoteau pe la colțuri; chiar și la grădiniță educatoarea Ilincăi m-a întrebat dacă nu ar fi mai bine „să vă împăcați pentru copil”.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, tati nu ne mai iubește?
Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe:
— Tati te iubește foarte mult, puiule. Uneori oamenii mari fac greșeli și trebuie să învățăm să fim curajoși.

Au trecut doi ani de atunci. Încă port cicatricile acelei trădări. Rareș s-a recăsătorit cu Mona; Viorica nu mi-a mai vorbit niciodată. Eu am reușit să-mi găsesc un job nou ca educatoare la o grădiniță privată și încet-încet am început să zâmbesc din nou.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: Cum poți ierta când trădarea vine chiar din sânul familiei? Oare câte femei trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Dacă povestea mea ajută măcar o singură persoană să-și găsească puterea de a merge mai departe, atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.