Zece ani mai târziu: Când familia bate la ușă

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! Ai făcut de râs toată familia! Vocea mamei răsuna în noaptea aceea rece de martie, când vântul bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din Berceni. Aveam doar optsprezece ani și o burtică abia vizibilă, dar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin. Tata stătea cu brațele încrucișate lângă ușă, privindu-mă ca pe un străin. Nu a spus nimic, dar privirea lui tăioasă m-a rănit mai tare decât orice cuvânt.

— Mamă, te rog… nu mă lăsa afară, nu am unde să mă duc! am șoptit printre lacrimi, dar ea a tras aer adânc în piept și a deschis larg ușa.

— Să nu te mai întorci până nu-ți vine mintea la cap!

Am ieșit pe scara blocului cu un rucsac și câteva haine, simțind că tot ce știam despre dragoste și familie s-a spulberat într-o clipă. Am dormit prima noapte la prietena mea, Mihaela, care m-a primit fără să mă judece. Dar nu puteam rămâne acolo la nesfârșit. În câteva zile, am găsit o cameră de închiriat într-un apartament vechi, la marginea orașului. Proprietara, tanti Lenuța, era o femeie trecută prin multe și mi-a spus din prima:

— Nu-i ușor să crești un copil singură, fată dragă. Dar dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui.

Am început să lucrez la un supermarket, la casierie. Salariul era mic, dar măcar aveam bani de chirie și ceva de mâncare. În fiecare seară, când puneam mâna pe burtică și simțeam mișcările fetiței mele, îmi promiteam că n-o să-i fac niciodată ce mi-au făcut mie părinții.

Au urmat luni grele. Am născut-o pe Ana într-o maternitate de stat, singură. Mihaela a venit cu flori și mi-a adus un pachet cu scutece. Mama nu a dat niciun semn. Tata nici atât. M-am obișnuit cu gândul că nu mai am familie.

Anii au trecut greu. Am schimbat trei locuri de muncă, am stat cu Ana în chirii ieftine, am plâns nopți întregi când nu știam dacă o să am bani de lapte sau de medicamente. Dar Ana a crescut frumos, veselă și curioasă. În fiecare zi îmi dădea putere să merg mai departe.

Când Ana a împlinit șapte ani, am reușit să ne mutăm într-o garsonieră micuță, dar era a noastră. Am făcut credit la bancă și am muncit dublu ca să plătesc ratele. Într-o zi, când mă întorceam de la serviciu, am găsit o scrisoare în cutia poștală. Era scrisul mamei:

„Irina,

Tatăl tău e bolnav. Avem nevoie de ajutor. Te rog să ne suni. Mama”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Mâinile îmi tremurau de furie și tristețe. După zece ani în care nu le-a păsat dacă trăiesc sau mor, acum aveau nevoie de mine? Am aruncat scrisoarea pe masă și am plâns până târziu în noapte.

— Ce s-a întâmplat, mami? m-a întrebat Ana dimineața următoare.

— Nimic important, iubita mea. Doar niște amintiri care dor.

Dar nu puteam să ignor chemarea lor. Mi-am făcut curaj și am sunat-o pe mama. Vocea ei era stinsă, obosită.

— Irina… mulțumesc că ai sunat. Tatăl tău are cancer la plămâni. Nu avem bani pentru tratament… Eu nu mai pot lucra, sunt bolnavă și eu… Nu știu ce să facem…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Toată furia adunată în zece ani s-a ciocnit cu mila și dorul pe care nu voiam să le recunosc.

— De ce mă suni acum? De ce nu ai avut nevoie de mine când eram singură pe stradă?

Mama a tăcut mult timp.

— Am greșit… Am fost proastă și mândră. Mi-a fost frică de gura lumii… Dar tu ești tot copilul meu…

Am închis ochii și am respirat adânc. A doua zi am mers la ei acasă cu Ana de mână. Apartamentul era trist și rece, iar tata zăcea pe canapea, slab și îmbătrânit.

— Bunica? a întrebat Ana timid.

Mama a izbucnit în plâns și a luat-o în brațe.

— Iartă-mă, Irina… Iartă-ne…

Nu știam dacă pot ierta cu adevărat. Dar am început să-i ajut: le-am dus medicamente, i-am dus la doctori, am făcut cumpărături. Ana s-a atașat repede de bunici și îi vizita des.

Într-o seară, după ce tata a adormit, mama mi-a spus:

— Dacă n-ai fi venit tu… nu știu ce ne făceam. Ești mai bună decât am fost eu vreodată.

Am privit-o mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu era încă durere, dar și o liniște nouă.

Acum tata nu mai e printre noi. Mama locuiește cu noi în garsonieră și are grijă de Ana cât sunt la serviciu. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că i-am iertat sau dacă doar m-am lăsat folosită din nou.

Dar când o văd pe Ana râzând cu bunica ei sau când mama îmi spune „mulțumesc” din priviri obosite, simt că poate dragostea chiar poate vindeca răni vechi.

Oare cât putem ierta pentru familie? Și cât ne costă această iertare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?